In miezul verii

                                             George Cosbuc
O fasie nesfarsita
Dintr-o panza pare calea,
Printre holde ratacita.
Toata culmea-i adormita,
Toata valea.


Linistea-i deplin stapana
Peste campii arsi de soare,
Lunca-i goala: la fantana
E pustiu; si nu se-ngana
Nici o boare.


Numai zumzetul de-albine,
Fara-ncepere si-adaos,
Curge-ntruna, parca vine
Din adancul firii pline
De repaos.


Si cat vezi in departare
Viu nimic nu se iveste...
Iata insa, colo-n zare,
Miscator un punct rasare
Si tot creste.


Poate-i vrun batut de soarta
Care-alearga pe campie
Intr-atata lume moarta!
Dor il mana, griji il poarta,
Domnul stie!


Poti acum sa-l vezi mai bine:
E femeie, o sarmana,
Strans la piept in scutec tine
Un copil; si-n sarg ea vine,
Vine-n goana.


De calduri dogoritoare,
Foc aprins ii arde chipul;
Un cuptor e rosul soare,
Si carbune sub picioare
E nisipul.


Cand ajunge la fantana,
Jos pe-o pajiste saraca
Pune-odorul ei. Din mana
Salta cumpana batrana
Si se pleaca.


Scartaind, din nou ea creste.
Mama toarna cu tot zorul
Apa-n pumni, si se grabeste
La copil si-i racoreste
Obrajorul.


Bea apoi si ea pe fuga.
Merge iarasi dupa asta
La copil si-i da sa suga;
Frant-apoi, pe-o buturuga
Sta nevasta.


Si e liniste pe dealuri
Ca-ntr-o manastire arsa;
Dorm si-arinii de pe maluri
Si caldura valuri-valuri
Se revarsa.


Nici un nor vazduhul n-are
Foc sub el sa mai ascunza;
Nici o pasare prin zare,
Nu se misca-n lumea mare
Nici o frunza.


Singur vantul, colo, iata.
Adormise la racoare
Sub o salcie plecata
Somnuros in sus el cata
Catre soare.


Mai e mult! Si ca sa-i fie
Scurta vremea, pana pleaca,
El se uita pe campie,
Fluiera si nu mai stie
Ce sa faca.


Dar deodata se opreste:
Peste ochi isi pune-o mana
Si zambind copilareste
Curios si lung priveste
Spre fantana!