O scrisoare de la Muselim-Selo

                                  George Cosbuc
Maicuta draga, cartea mea
Gaseasca-mi-te-n pace!
Pe-aici e vant si vreme grea,
Si-Anton al Anei zace
De patru luni, si-i slab si tras,
Sa-l vezi, ca-ti vine plansul,
Ca numai oasele-au ramas
Si sufletul dintr-insul.


Apoi, sa stii c-a fost razboi
Si moarte-aici, nu saga;
Cadeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mama draga.
Si-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simtii ca vine,
Si n-avu loc, cat larg era,
Decat in piept la mine.


Mi-e bine-acum, si-asa socot
Ca nu va trece luna
Si-oi fi scapat de-aici de tot,
Dar vezi, te rog, de una:
Sa nu mai faci cum ai facut,
S-aduni la tine satul,
De vesela ca ti-ai vazut
Acasa iar baiatul!


Sa vezi pe-aici si ciungi, si-ologi!
Cristos sa-i miluiasca!
Tu mergi la popa-n sat sa-l rogi
O slujba sa-mi ceteasca.
Puteri de nu vei fi avand
De plata, vorba-i lasa
Ca-i voi lucra o zi, oricand,
La-ntorsul meu acasa.


Pe Nutu vi-l lasasem mic,
Cu crestetul cat masa -
O fi acum strengar voinic
Si va rastoarna casa?
Facutu-i-ati si lui la fel
Caciula, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vandut-o?


Nevestei mele sa-i mai spui
Sa-mi cumpere o coasa,
Cea veche nu stiu: este, ori nu-i
Si-o fi acum si roasa
De cand rugina scurma-n ea.
Sa-mi vad, o, dare-ar sfantul,
Cum cade iarba-n fata mea
Si-mi bate-n plete vantul!

Dorobantul

                                              George Cosbuc


Strecurati prin plumbi si sabii, dorobantii drum deschid.
Inimosi s-azvarl prin santuri si de-a valma sar pe zid.


Si era prin sant pierire si vazduhul tremura,
Iar dincolo, prin reduta, moartea cea de veci era.


Tropot de picioare multe, fum si abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum il fac prin balta cei ce-aluneca si cad.


Dar roiau mereu flacaii rasariti ca din pamant,
Valuri ce-necau reduta, scufundandu-se-n mormant.


Unul singur in roirea de viteji, un dorobant,
Zabovea trudit pe-o scara, rasarit si el din sant.


Cei sositi, cu scari, in juru-i isi faceau in graba rost
Si treceau, urmandu-i altii, iar el tot pe unde-a fost.


Apucase strans cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos si nalt.


Iat-un capitan, din urma, aducand in foc pe-ai lui,
Da de el. Cu sarg, baiete! Ce-ntarzii de nu te sui?


El abia-si intoarce capul. N-am putere sa ma urc.
Ma trudesc cu stanga numai! Bata-l Dumnezeu de turc!


Tii la san, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o tinea.
Cum n-as pune-o, si-i sub scara! Uite-o, stai sa calci pe ea.


Ajutandu-i capitanul, el se nalta-ncet, incet,
Da un chiot si se nalta, rasarind pe parapet.


Vede jos incaierarea luptatorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul rascolitelor furnici.


El inalta-n vant chipiul, strig-un nume drag si sfant
Si-apoi sare de pe ziduri, in reduta si-n mormant.


Ea era pamant al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Si voia si el sa moara pe pamantul romanesc!