George Cosbuc
Copilo, tu esti gata
De-a pururea sa plangi!
Si cand esti trista, Doino,
Tu inima ne-o frangi.
Dar nu stiu cum, e bine
Cand plangi, ca-n urma ta
Noi plangem toti, si-amarul
Mai dulce ni-e asa.
Si toate plang cu tine
Si toate te-nteleg,
Ca-n versul tau cel jalnic
Vorbeste-un neam intreg.
Pe fete-n faptul serii
Le-ntampini la izvor,
Tu singura stapana
Pe sufletele lor.
Le-nveti ce e iubirea
Si razi cu ochi sireti,
Deodat-apoi te-ntuneci
Si cantece le-nveti:
Sa cante ziua-n lunca
Si seara cand se-ntorc,
Cand triste-n pragul tinzii
Stau singure si torc.
Cand merg flacai la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Si stai cu ei, ti-e mila
Sa-i lasi pustii, sa pleci.
Cantand le-aduci aminte
De-o fata din vecini,
De mame si de-ogorul
Umplut acum de spini.
Si cand i-omoara dorul
Si-n jurul tau se strang,
Pui fluierul la gura
Si canti, iar dansii plang.
E plin de oameni campul,
Tu, Doino,-n rand cu ei.
Mosnegi si oameni tineri
Si tinere femei
Aduna fanu-n stoguri
Si snop din spice fac
Din scutece copilul
Cand plange-n sahaidac
Te duci si-l joci pe brate
Si-l culci apoi pe san,
Si-i canti s-adoarma-n umbra
Capitelor de fan.
Din vai tu vezi amurgul
Spre culmi inaintand,
Pe coaste-auzi paraie
Prin noapte zgomotand,
Si-asculti ce spune codrul
Cand plange ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac sa fii poet.
Si, singura cu turma,
Privind pierduta-n zari
Spui muntilor durerea
Prin jalnice cantari.
Pe deal romanul ara
Slabit de-amar si frant.
Abia-si apasa fierul
In umedul pamant.
Tu-l vezi sarman, si tremuri
Sa-l mangai in nevoi.
Si mergi cu el alaturi
Cantand pe langa boi.
Iar bietii boi se uita
Cu mila la stapan
Pricep si ei durerea
Sarmanului roman.
Eu te-am vazut odata
Frumoasa ca un sfant,
In jur stateau batranii
Cu fruntile-n pamant.
Cantai, ca-n vis, de-o lume
Traita-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapa
Pe nume vrand sa-i chemi.
Si-ncet, din vreme-n vreme,
Batranii-n jur clipeau
Si manecile hainei
La ochi si le puneau.
Dar iata! Cu ochi tulburi
Tu stai intre voinici,
Te vad cum juri si blestemi
Si pumnii ti-i radici!
Pribegi de bir si claca,
Copii fara noroc,
Tu-i strangi in codru noaptea
Sub brazi pe langa foc.
Si canti cu glas salbatec,
Si-n jur ei canta-n cor
Cantari intunecate
Ca sufletele lor.
Cand stii haiduci in codru
Te prinzi cu ei fartat,
Li-arati poteci ascunse,
Pe stanci le-asterni tu pat.
Cand pun picioru-n scara,
Tii roibul lor de frau;
Grabit, cand prind ei pusca,
Scoti plumbii de la brau:
Iar cand ochesc, cu hohot
Tu razi, caci plumbii moi
S-au dus in piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.
Ai tai suntem! Strainii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar cand te-am pierde, Doino,
Ai cui am ramanea?
Sa nu ne lasi, iubito,
De dragul tau traim:
Saraci suntem cu totii,
Saraci, dar te iubim!
Ramai, ca ne esti doamna
Si lege-i al tau glas,
Invata-ne sa plangem
C-atat ne-a mai ramas
Pasa Hassan
George Cosbuc
Pe Voda-l zareste calare trecandPrin siruri cu fulgeru-n mana,
In laturi s-azvarle ostirea pagana,
Caci Voda o-mparte, carare facand,
Si-n urma-i se-ndeasa, cu vuiet curgand
Ostirea romana.
Cu tropote roibii de spaima pe mal
Rup franele-n zbucium si salta;
Turcimea-nvrajbita se rupe deolalta
Si cade-n mocirla, un val dupa val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchina prin balta.
Hassan de sub poala padurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o porunca;
In spatele-ostirii muntene s-arunca
Urland ienicerii, prin flinte si fum -
Dar pasa ramane alaturi de drum,
Departe de lunca.
Mihai il zareste si-alege vreo doi,
Se-ntoarce si pleaca spre gloata,
Ca volbura toamnei se-nvarte el roata
Si intra-n urdie ca lupu-ntre oi,
Si-o frange degraba si-o bate-napoi
Si-o vantura toata.
Hassan, de mirare, e negru-pamant;
Nu stie de-i vis, ori aieve-i,
El vede cum zboara flacaii Sucevei,
El vede ca Bogdan e suflet de vant
Si-n fata-i puterile turcilor sant
Tariile plevei.
Dar iata-l! E Voda, ghiaurul Mihai!
Alearga navala nebuna,
imprastie singur pe cati ii aduna,
Cutreiera campul, taind de pe cai -
El vine spre pasa: e groaza si vai,
Ca vine furtuna.
_Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun,
Ca nu te-am gasit nicairea.
Dar pasa-si pierduse si capul, si firea!
Cu fraul pe coama el fuge nebun.
Ca-n gheara de fiara si-n gura de tun
- Mai dulce-i pieirea.
Salbatecul Voda e-n zale si-n fier
Si zalele-i zuruie crunte.
Gigantica poart-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda din stanga-i ajunge la cer
Si Voda-i un munte.
"Stai, pasa! Sa piara azi unul din noi!" -
Dar pasa mai tare zoreste;
Cu scarile-n coapse fugaru-si loveste
Si gatul i-1 bate cu pumnii-amandoi;
Cu ochii de sange, cu barba valvoi,
El zboara soimeste.
Turbanul ii cade si-1 lasa cazut;
isi rupe cu mana vesmantul,
Ca-n largile-i haine se-mpiedica vantul,
Si lui i se pare ca-n loc e tinut;
Alearga de groaza pieirii batut
Mananca pamantul.
Si-i dardaie dintii, si-i galben pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Si Alah scurteaza grozava-i carare,
Caci pasa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasa grabit
Sa-i deie scapare.
Si-n ceasul acela Hassan a jurat
Sa zaca de spaima o luna,
Vazut-au si beii ca fuga e buna
Si bietului pasa dreptate i-au dat,
Caci Voda ghiaurul in toti a bagat
O groaza nebuna.
El-Zorab
George Cosbuc
La pasa vine un arab,
Cu ochii stinsi, cu graiul slab.
Sunt, pasa, neam de beduin,
Si de la Bab-el-Mandeb vin
Sa vand pe El-Zorab.
Arabii toti rasar din cort,
Sa-mi vada roibul, cand il port
Si-l joc in frau si-l las in trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap,
Si nu l-as da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Si de amar indelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduti sunt, pasa, toti;
O, mantuie-i, de vrei, ca poti!
Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac!
Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac,
Da-mi numai cat socoti!"
El poarta calul dand ocol,
in trap grabit, in pas domol.
Si ochii pasei mari s-aprind;
Carunta-i barba netezind
Sta mult, de suflet gol.
"O mie de techini primesti?" -
"O, pasa, cat de darnic esti!
Mai mult decat in visul meu!
Sa-ti rasplateasca Dumnezeu,
Asa cum imi platesti!"
Copiii mei cum sa-i imbun?
Nevestei mele ce sa-i spun,
Cand va-ntreba de El-Zorab?
Va rade-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmandu-te la pas
Nici in genunchi la al tau glas,
El nu va mai cadea!
Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai sa-l mai vezi in sbor nebun
Pe urma unui soim usor,
Ca sa-ti impuste soimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zambi cum salta-n vant
Ardun al tau in alb vestmant;
Si ca sa simti sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o sa pui
Urechea la pamant!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum tii tu narile-n pamant
Si coada ta fuior in vant,
In zbor de randunea!
Cum mesteci spuma alba-n frau,
Cum joci al coamei galben rau,
Cum iei pamantul in galop
Si cum te-asterni ca un potop
De trasnete-n pustiu!
Stia pustiul de noi doi
Si zarea se-ngrozea de noi -
Si tu de-acum al cui vei fi?
Si cine te va mai scuti
De vanturi si de ploi?
Nu vor grai cu tine bland,
Te-or injura cu toti pe rand
Si te vor bate, odorul meu,
Si te-or purta si mult si greu;
Lasa-te-vor flamand!
Si te vor duce la razboi, .
Sa mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ti banii, pasa! Sunt sarac
Dar fara cal eu ce sa fac;
Da-mi calul inapoi!"
Se-ncrunta pasa: "Esti nebun?
Voesti, pe ianiceri sa-i pun
Sa te dea cainilor? Asa!
E calul meu, si n-astepta
De doua ori sa-ti spun!"
"Al tau? Acel care-1 crescu
Iubindu-l, cine-i, eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facandu-l miel?
Al tau? O, pasa, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Ma prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inima! Tu poti sa ai
Mai vrednici si mai mandri cai,
Dar eu, stapane, eu?
Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept si-Alah din cer
Va judeca ce-i intre noi,
Ca ma rapesti si ma despoi
M-arunci pe drum sa pier.
Si lumea te va blestema,
Ca-i blestem faptuirea ta!
Voi merge, pasa, sa cersesc,
Dar mila voastra, n-o primesc -
Ce bine-mi poti tu da?"
Da pasa semn: "Sa-l desbracati
Si binele in vergi i-l dati!"
Sar eunucii, vin, il prind -
Se-ntoarce-arabul rasarind
Cu ochii inghetati.
El scoate grabnic un pumnal,
Si-un val de sange, rosu val
De sange cald a izvorat
Din nobil-incomatul gat,
Si cade mortul cal.
Sta pasa beat, cu ochi topiti,
Se trag spahiii-ncremeniti.
Si-arabul, in genunchi plecat,
Saruta sangele-nchegat
Pe ochii-ntepeniti.
Se-ntoarce apoi cu ochi pagani
Si-arunca fierul crunt din maini:
"Te-or razbuna copiii mei! -
Si-acum ma taie, daca vrei,
Si-arunca-ma la cani!"
La pasa vine un arab,
Cu ochii stinsi, cu graiul slab.
Sunt, pasa, neam de beduin,
Si de la Bab-el-Mandeb vin
Sa vand pe El-Zorab.
Arabii toti rasar din cort,
Sa-mi vada roibul, cand il port
Si-l joc in frau si-l las in trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap,
Si nu l-as da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Si de amar indelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduti sunt, pasa, toti;
O, mantuie-i, de vrei, ca poti!
Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac!
Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac,
Da-mi numai cat socoti!"
El poarta calul dand ocol,
in trap grabit, in pas domol.
Si ochii pasei mari s-aprind;
Carunta-i barba netezind
Sta mult, de suflet gol.
"O mie de techini primesti?" -
"O, pasa, cat de darnic esti!
Mai mult decat in visul meu!
Sa-ti rasplateasca Dumnezeu,
Asa cum imi platesti!"
Copiii mei cum sa-i imbun?
Nevestei mele ce sa-i spun,
Cand va-ntreba de El-Zorab?
Va rade-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmandu-te la pas
Nici in genunchi la al tau glas,
El nu va mai cadea!
Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai sa-l mai vezi in sbor nebun
Pe urma unui soim usor,
Ca sa-ti impuste soimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zambi cum salta-n vant
Ardun al tau in alb vestmant;
Si ca sa simti sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o sa pui
Urechea la pamant!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum tii tu narile-n pamant
Si coada ta fuior in vant,
In zbor de randunea!
Cum mesteci spuma alba-n frau,
Cum joci al coamei galben rau,
Cum iei pamantul in galop
Si cum te-asterni ca un potop
De trasnete-n pustiu!
Stia pustiul de noi doi
Si zarea se-ngrozea de noi -
Si tu de-acum al cui vei fi?
Si cine te va mai scuti
De vanturi si de ploi?
Nu vor grai cu tine bland,
Te-or injura cu toti pe rand
Si te vor bate, odorul meu,
Si te-or purta si mult si greu;
Lasa-te-vor flamand!
Si te vor duce la razboi, .
Sa mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ti banii, pasa! Sunt sarac
Dar fara cal eu ce sa fac;
Da-mi calul inapoi!"
Se-ncrunta pasa: "Esti nebun?
Voesti, pe ianiceri sa-i pun
Sa te dea cainilor? Asa!
E calul meu, si n-astepta
De doua ori sa-ti spun!"
"Al tau? Acel care-1 crescu
Iubindu-l, cine-i, eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facandu-l miel?
Al tau? O, pasa, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Ma prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inima! Tu poti sa ai
Mai vrednici si mai mandri cai,
Dar eu, stapane, eu?
Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept si-Alah din cer
Va judeca ce-i intre noi,
Ca ma rapesti si ma despoi
M-arunci pe drum sa pier.
Si lumea te va blestema,
Ca-i blestem faptuirea ta!
Voi merge, pasa, sa cersesc,
Dar mila voastra, n-o primesc -
Ce bine-mi poti tu da?"
Da pasa semn: "Sa-l desbracati
Si binele in vergi i-l dati!"
Sar eunucii, vin, il prind -
Se-ntoarce-arabul rasarind
Cu ochii inghetati.
El scoate grabnic un pumnal,
Si-un val de sange, rosu val
De sange cald a izvorat
Din nobil-incomatul gat,
Si cade mortul cal.
Sta pasa beat, cu ochi topiti,
Se trag spahiii-ncremeniti.
Si-arabul, in genunchi plecat,
Saruta sangele-nchegat
Pe ochii-ntepeniti.
Se-ntoarce apoi cu ochi pagani
Si-arunca fierul crunt din maini:
"Te-or razbuna copiii mei! -
Si-acum ma taie, daca vrei,
Si-arunca-ma la cani!"
Mama
George Cosbuc
In vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau in cale
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara -
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din cand in cand
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecand
Prin colturi de odaie.
Cu tine doua fete stau
Si torc in rand cu tine;
Sunt inca mici si tata n-au,
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Incepe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai ingandurata.
Si firul tau se rupe des,
Caci ganduri te framanta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cand firul se desfira...
Te uiti la el si nu-1 radici,
Si fetele se mira.
...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti -
"Ce vezi?" intreab-o fata.
"Nimic... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plans de-ngropaciune.
Intr-un tarziu, neradicand
De jos a ta privire:
Eu simt ca voi muri-n curand,
Ca nu-mi mai sunt in fire...
Mai stiu si eu la ce gandeam?
Aveti si voi un frate...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad odata-n fata.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, in ceasul mortii!"
Afara-i vant si e-nnorat, ,
Si noaptea e tarzie;
Copilele ti s-au culcat -
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plangand;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tarziu cu mine-n gand,
Ca sa visezi de mine!
In vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau in cale
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara -
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din cand in cand
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecand
Prin colturi de odaie.
Cu tine doua fete stau
Si torc in rand cu tine;
Sunt inca mici si tata n-au,
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Incepe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai ingandurata.
Si firul tau se rupe des,
Caci ganduri te framanta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cand firul se desfira...
Te uiti la el si nu-1 radici,
Si fetele se mira.
...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti -
"Ce vezi?" intreab-o fata.
"Nimic... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plans de-ngropaciune.
Intr-un tarziu, neradicand
De jos a ta privire:
Eu simt ca voi muri-n curand,
Ca nu-mi mai sunt in fire...
Mai stiu si eu la ce gandeam?
Aveti si voi un frate...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad odata-n fata.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, in ceasul mortii!"
Afara-i vant si e-nnorat, ,
Si noaptea e tarzie;
Copilele ti s-au culcat -
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plangand;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tarziu cu mine-n gand,
Ca sa visezi de mine!
Povestea gastelor
George Cosbuc
Un gascan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Si-ntr-o man-avea papucii,
Nu stiu cum i s-a-ntamplat
Ca papucii lui cazura,
Ce pacat, o, ce pacat!
Caci erau cu-alesatura,
Fara leac de tivitura
Ce pacat!
Gastele-auzind cum zbiara:
Aoleu! Papucii mei!
Intr-un suflet alergara
Si-ntrebau mirate, ce-i?
Am ramas, plangea gascanul,
Pagubas de patru lei!
Iata-ma descult, sarmanul!
Ce ma fac acum, golanul,
Fara ei!
Haideti toti, si mosi si babe
Sa-i catam pe rau acu!
Repede-notand din labe
Cardul tot pe rau trecu.
I-ai gasit? Eu, nu, surata,
Ce ma-trebi asa si tu?
Toate apoi strigau deodata:
Bata-i pacostea sa-i bata!
Nici eu, nu!
Vara-ntreaga tot umblara,
Dar papucii dusi au fost!
Si-au sa umble si la vara
Pana ce le-or da de rost!
Iar gascanul merge, vine,
Face cruci si tine post,
Nu-i gasesc! Sarac de mine,
Iar descult e, vezi tu bine,
Lucru prost!
Gastele de-atunci, in cale,
Cand vad apa undeva,
Cautand pornesc agale
Tot crezand ca-i vor afla.
Vin si rate sa le-ajute:
Mac-mac-mac si ga-ga-ga!
Mac-mac-mac! Haid vino, du-te,
Zile-asa pe rau pierdute!
Ga-ga-ga!
Iar cand gastele stau gloata
Si prin dreptul lor te duci,
Sare tabara lor roata
Si te-ntreaba: Ce ne-aduci?
Ai gasit papucii? Spune!
Tu la fug-atunci s-apuci!
Si-si-si! Tot fac nebune
Si te musca, doar le-ai spune
De papuci!
Un gascan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Si-ntr-o man-avea papucii,
Nu stiu cum i s-a-ntamplat
Ca papucii lui cazura,
Ce pacat, o, ce pacat!
Caci erau cu-alesatura,
Fara leac de tivitura
Ce pacat!
Gastele-auzind cum zbiara:
Aoleu! Papucii mei!
Intr-un suflet alergara
Si-ntrebau mirate, ce-i?
Am ramas, plangea gascanul,
Pagubas de patru lei!
Iata-ma descult, sarmanul!
Ce ma fac acum, golanul,
Fara ei!
Haideti toti, si mosi si babe
Sa-i catam pe rau acu!
Repede-notand din labe
Cardul tot pe rau trecu.
I-ai gasit? Eu, nu, surata,
Ce ma-trebi asa si tu?
Toate apoi strigau deodata:
Bata-i pacostea sa-i bata!
Nici eu, nu!
Vara-ntreaga tot umblara,
Dar papucii dusi au fost!
Si-au sa umble si la vara
Pana ce le-or da de rost!
Iar gascanul merge, vine,
Face cruci si tine post,
Nu-i gasesc! Sarac de mine,
Iar descult e, vezi tu bine,
Lucru prost!
Gastele de-atunci, in cale,
Cand vad apa undeva,
Cautand pornesc agale
Tot crezand ca-i vor afla.
Vin si rate sa le-ajute:
Mac-mac-mac si ga-ga-ga!
Mac-mac-mac! Haid vino, du-te,
Zile-asa pe rau pierdute!
Ga-ga-ga!
Iar cand gastele stau gloata
Si prin dreptul lor te duci,
Sare tabara lor roata
Si te-ntreaba: Ce ne-aduci?
Ai gasit papucii? Spune!
Tu la fug-atunci s-apuci!
Si-si-si! Tot fac nebune
Si te musca, doar le-ai spune
De papuci!
Nunta in codru
Ce mai chiu si chef prin ramuri
Se-ncinsese-atunci!
Numai frati, si veri, si neamuri
De-ar fi fost umpleau o tara!
Dar asa, ca s-adunara
Si straini din lunci!
De ma-ntrebi, eu nu stiu bine,
Altii poate stiu
Ce sa-ntrebi calici ca mine!
Stiu ca lumea dintr-o data
S-a trezit ca-i adunata
Si c-o duce-n chiu.
Ca-ntr-o zi, purtand in mana
Un colac s-un bat,
Prepelita cea batrana
S-a pornit si-n deal, si-n vale,
Si chema-ntalnind pe cale
Lumea la ospat.
-"Ce-i, tu soro?" -"Ce sa fie?
Nunta mare-n crang!
N-ai vazut tu veselie
De cand esti si porti un nume.
Si-am plecat, trimisa-n lume,
Oaspetii sa-i strang."
-"Dar pe mire cum il cheama,
Cine-i el si-al cui?"
-"N-auzisi de sturz, bag'sama!
Pana si-mparatu-l stie."
-"Si-i bogat?" -"Ce-i pe campie,
Tot ce vezi, i-al lui!
Numai flori ii cad.
Mierla e. Si e pestrita,
Si gatita ca o cruce:
Cizme galbene si-aduce
Tot din Tarigrad."
-"Ei, atunci sa stii, vecino,
C-am sa viu si eu."
-"Pai, de buna seama, vino!"
Tot asa, cu voie buna,
Prepelita-n sarg aduna
Pe nuntasi mereu.
Si s-a strans din zare-nalta
Neamu-ntraripat,
Si din crang, si de la balta,
Si din sesuri, de prin grane;
Ba si vrabii mai batrane,
Musafiri din sat.
Pana-n noapte toti venira
Si prin crengi au mas.
Iar in zori se rascolira,
Si-n gorun aveau altarul
Ia-nchinati-mi cu paharul,
Sa-mi mai vie glas.
Ma-ntrebati de nun? Ei, nunul,
Soare-ntr-adevar;
Dumnealui, ma rog, paunul!
Nuna mare-a fost gaita,
Stete-acasa paunita,
Ca-i murise-un var.
-"Pop-aveau?" Tu, maica sfanta!
Stai sa mai vorbesti?
Stii pe ciocarlan cum canta?
Dumnezeu sa-i tie firea!
A-nvatat trei veri Psaltirea
La vladici sarbesti.
Drusce-aveau o cotofana
Si-un carstei baltat.
Pitpalacul, nene, -n strana!
Iar cadelnita de aur
O tinea jupanul graur,
Dascalu-nvatat.
Dar sa vezi! Ia socrul mare
Zgomote din zori:
Pitigoiu-ntr-una sare,
Steag pe casa soimul suie.
Gheunoaia bate cuie
Ca s-anine flori.
Iar prin cuhnii sfat si vorba,
Asta s-o vedeti!
Prepelita face ciorba,
Presurile fac friptura,
Vin sticletii si le-o fura,
Dracii de sticleti!
Soimii repezi scot in ghiare
Carnea din caldari,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicata-n blide-o lasa,
Cintitoii duc la masa
Randul de mancari.
Si, cu sort de jupaneasa,
Randunele vin
Si deretica prin casa,
Iar pe mese-astern prosoape
Si dau lavitele-aproape,
Cane-aduc cu vin.
Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna?
Cucul sur, ca-i mester mare
La urat si-nchinaciune,
E proroc, si-ti stie spune
Tot ce-o fi si-o da.
Canta-n cobza-acum buhaiul
Cel cu gatul stramb,
Mierla suiera cu naiul,
Cu cimpoiul canta cioara,
Pitulicea cu vioara,
Bufnita c-un dramb.
Codobaturi iuti ca focul,
Tot batand din cozi,
Maturara-n clipa locul
Si facur-o batatura,
Si ce hora mai facura,
Ca la voievozi!
Jucau sarba porumbeii,
Ca e jocul lor,
Si-au luat la joc cirsteii
Pe-o ratusca - vai de mine!
Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.
Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el,
Se batea cu pitigoiul,
Iar sitarul dup-o usa
Se certa c-o gainusa
Pentr-un gandacel.
Vin de-ar fi, ca cearta vine,
Altfel cum s-o zici?
Sa te superi tu, crestine,
Pentru dintii scosi din gura?
Pentr-un ghiont si-o-mbranciture
Cheful sa ti-l strici?
Si tipau de-a valma-n ramuri
Miile de guri!
N-alegeai straini si neamuri,
Si pe plac canta tot insul
Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei paduri.
-"Tu erai?" Ma-ntrebi ca prostul!
Vorba din batrani:
Eu la chef ca-n marte postul,
Vinu-l beam din coji de-aluna,
Si-azvarleam, de voie-buna,
Cu caciula-n cani.
Ba, si-n ciur le-adusei apa,
Ca sa fiu in rost,
Lemne le-am taiat cu sapa
Si, sarind pe-o buturuga,
Am venit la voi in fuga,
Sa va spun ce-a fost!
In miezul verii
George Cosbuc
O fasie nesfarsita
Dintr-o panza pare calea,
Printre holde ratacita.
Toata culmea-i adormita,
Toata valea.
Linistea-i deplin stapana
Peste campii arsi de soare,
Lunca-i goala: la fantana
E pustiu; si nu se-ngana
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fara-ncepere si-adaos,
Curge-ntruna, parca vine
Din adancul firii pline
De repaos.
Si cat vezi in departare
Viu nimic nu se iveste...
Iata insa, colo-n zare,
Miscator un punct rasare
Si tot creste.
Poate-i vrun batut de soarta
Care-alearga pe campie
Intr-atata lume moarta!
Dor il mana, griji il poarta,
Domnul stie!
Poti acum sa-l vezi mai bine:
E femeie, o sarmana,
Strans la piept in scutec tine
Un copil; si-n sarg ea vine,
Vine-n goana.
De calduri dogoritoare,
Foc aprins ii arde chipul;
Un cuptor e rosul soare,
Si carbune sub picioare
E nisipul.
Cand ajunge la fantana,
Jos pe-o pajiste saraca
Pune-odorul ei. Din mana
Salta cumpana batrana
Si se pleaca.
Scartaind, din nou ea creste.
Mama toarna cu tot zorul
Apa-n pumni, si se grabeste
La copil si-i racoreste
Obrajorul.
Bea apoi si ea pe fuga.
Merge iarasi dupa asta
La copil si-i da sa suga;
Frant-apoi, pe-o buturuga
Sta nevasta.
Si e liniste pe dealuri
Ca-ntr-o manastire arsa;
Dorm si-arinii de pe maluri
Si caldura valuri-valuri
Se revarsa.
Nici un nor vazduhul n-are
Foc sub el sa mai ascunza;
Nici o pasare prin zare,
Nu se misca-n lumea mare
Nici o frunza.
Singur vantul, colo, iata.
Adormise la racoare
Sub o salcie plecata
Somnuros in sus el cata
Catre soare.
Mai e mult! Si ca sa-i fie
Scurta vremea, pana pleaca,
El se uita pe campie,
Fluiera si nu mai stie
Ce sa faca.
Dar deodata se opreste:
Peste ochi isi pune-o mana
Si zambind copilareste
Curios si lung priveste
Spre fantana!
VARA
George Cosbuc
Priveam fara de tinta-n sus -
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.
Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare!
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am intors catre pamant -
Iar spicele jucau in vant,
Ca-n hora dup-un vesel cant
Copilele cu blonde plete,
Cand salta largul lor vestmant
In lan erau feciori si fete,
Si ei cantau o doina-n cor.
Juca viata-n ochii lor
Si vantul le juca prin plete.
Miei albi fugeau catra izvor
Si grauri suri zburau in cete.
Cat de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu! Ca o virgina
Cu umblet drag, cu chip iubit!
As vrea sa plang de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!
Mi-e inima de lacrimi plina,
Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sa ma-ngrop si eu!
O mare e, dar mare lina -
Natura, in mormantul meu,
E totul cald, ca e lumina!
Priveam fara de tinta-n sus -
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.
Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare!
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am intors catre pamant -
Iar spicele jucau in vant,
Ca-n hora dup-un vesel cant
Copilele cu blonde plete,
Cand salta largul lor vestmant
In lan erau feciori si fete,
Si ei cantau o doina-n cor.
Juca viata-n ochii lor
Si vantul le juca prin plete.
Miei albi fugeau catra izvor
Si grauri suri zburau in cete.
Cat de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu! Ca o virgina
Cu umblet drag, cu chip iubit!
As vrea sa plang de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!
Mi-e inima de lacrimi plina,
Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sa ma-ngrop si eu!
O mare e, dar mare lina -
Natura, in mormantul meu,
E totul cald, ca e lumina!
MOARTEA LUI FULGER
George Cosbuc
In goana roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.
El duce regelui raspuns
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi
Atata semn de la razboi,
Si-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.
Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Si, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut.
Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii daca pier
Cei buni asa?
Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sant!
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti,
Tu soare sfant?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.
La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Si graiul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!
De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!
Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
Ah, mama, tu! Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!
Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grau de-un an,
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.
Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.
Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.
Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi,
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!...
Iar cand a fost la-nmormantat,
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De imparat!
Si popi, sirag, cadelnitand
Ceteau ectenii de comand
Si clopote, si plans, si vai,
S-ostenii-n sir, si pas de cai,
Si sfetnici, si feciori de crai,
Si nat de rand.
Si ma-sa, biata! Cum gemea
Si blestema, si se izbea
Sa sara-n groapa: L-au inchis
Pe veci! Mi-a fost si mie scris
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea!
Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!
Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu,
E un pagan.
De ce sa cred in el de-acum?
In fata lui au toti un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!
Si-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, si sta-ngrozit.
Si-atunci un sfetnic a venit
Si-n fata doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfant de-al carui chip te temi
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.
Si sprijin pe toiag catand
Si-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele rasar:
Nepoata draga! De-n zadar
Te vad plangand.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Si inima din noi o frangi
Ne doare c-a fost scris asa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.
Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieste-n veci,
E numai dus.
N-am cap si chip pe toti sa-i spui
Si-as spune tot ce stiu, dar cui?
Ca de copil eu m-am luptat
In rand cu Volbura-mparat
Si stiu pe Crivat cel turbat
Ca tara lui.
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Si toti s-au dus pe-acelasi drum.
Ei si-au plinit chemarea lor
Si i-am vazut murind usor;
N-a fost nici unul plangator,
Ca viata-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea
Si lasii se-ngrozesc de ea
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat.
De ce sa-ntrebi viata ce-i?
Asa se-ntreaba cei misei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte si la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Si de femei!
Traieste-ti, doamna, viata ta!
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?
Dar stiu un lucru mai pe sus
De toate cate ti le-am spus:
Credinta-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari cum credem noi
Si maine nu-s!
Si-oricat de amarati sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vietile le-a dat!
O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!
Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb era un vis
Si ea-l traia.
Senini de planset ochii ei,
Vedea barbati, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si se muncea sa stie ce-i.
Si nu putea.
I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni.
In fata unei gropi s-aduni
Atata lume de nebuni!
Sa mori razand...
Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc, din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Si naltator:
Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!
In goana roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.
El duce regelui raspuns
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi
Atata semn de la razboi,
Si-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.
Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Si, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut.
Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii daca pier
Cei buni asa?
Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sant!
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti,
Tu soare sfant?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.
La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Si graiul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!
De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!
Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
Ah, mama, tu! Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!
Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grau de-un an,
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.
Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.
Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.
Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi,
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!...
Iar cand a fost la-nmormantat,
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De imparat!
Si popi, sirag, cadelnitand
Ceteau ectenii de comand
Si clopote, si plans, si vai,
S-ostenii-n sir, si pas de cai,
Si sfetnici, si feciori de crai,
Si nat de rand.
Si ma-sa, biata! Cum gemea
Si blestema, si se izbea
Sa sara-n groapa: L-au inchis
Pe veci! Mi-a fost si mie scris
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea!
Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!
Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu,
E un pagan.
De ce sa cred in el de-acum?
In fata lui au toti un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!
Si-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, si sta-ngrozit.
Si-atunci un sfetnic a venit
Si-n fata doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfant de-al carui chip te temi
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.
Si sprijin pe toiag catand
Si-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele rasar:
Nepoata draga! De-n zadar
Te vad plangand.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Si inima din noi o frangi
Ne doare c-a fost scris asa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.
Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieste-n veci,
E numai dus.
N-am cap si chip pe toti sa-i spui
Si-as spune tot ce stiu, dar cui?
Ca de copil eu m-am luptat
In rand cu Volbura-mparat
Si stiu pe Crivat cel turbat
Ca tara lui.
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Si toti s-au dus pe-acelasi drum.
Ei si-au plinit chemarea lor
Si i-am vazut murind usor;
N-a fost nici unul plangator,
Ca viata-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea
Si lasii se-ngrozesc de ea
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat.
De ce sa-ntrebi viata ce-i?
Asa se-ntreaba cei misei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte si la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Si de femei!
Traieste-ti, doamna, viata ta!
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?
Dar stiu un lucru mai pe sus
De toate cate ti le-am spus:
Credinta-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari cum credem noi
Si maine nu-s!
Si-oricat de amarati sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vietile le-a dat!
O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!
Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb era un vis
Si ea-l traia.
Senini de planset ochii ei,
Vedea barbati, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si se muncea sa stie ce-i.
Si nu putea.
I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni.
In fata unei gropi s-aduni
Atata lume de nebuni!
Sa mori razand...
Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc, din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Si naltator:
Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
