Dorobantul

                                              George Cosbuc


Strecurati prin plumbi si sabii, dorobantii drum deschid.
Inimosi s-azvarl prin santuri si de-a valma sar pe zid.


Si era prin sant pierire si vazduhul tremura,
Iar dincolo, prin reduta, moartea cea de veci era.


Tropot de picioare multe, fum si abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum il fac prin balta cei ce-aluneca si cad.


Dar roiau mereu flacaii rasariti ca din pamant,
Valuri ce-necau reduta, scufundandu-se-n mormant.


Unul singur in roirea de viteji, un dorobant,
Zabovea trudit pe-o scara, rasarit si el din sant.


Cei sositi, cu scari, in juru-i isi faceau in graba rost
Si treceau, urmandu-i altii, iar el tot pe unde-a fost.


Apucase strans cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos si nalt.


Iat-un capitan, din urma, aducand in foc pe-ai lui,
Da de el. Cu sarg, baiete! Ce-ntarzii de nu te sui?


El abia-si intoarce capul. N-am putere sa ma urc.
Ma trudesc cu stanga numai! Bata-l Dumnezeu de turc!


Tii la san, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o tinea.
Cum n-as pune-o, si-i sub scara! Uite-o, stai sa calci pe ea.


Ajutandu-i capitanul, el se nalta-ncet, incet,
Da un chiot si se nalta, rasarind pe parapet.


Vede jos incaierarea luptatorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul rascolitelor furnici.


El inalta-n vant chipiul, strig-un nume drag si sfant
Si-apoi sare de pe ziduri, in reduta si-n mormant.


Ea era pamant al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Si voia si el sa moara pe pamantul romanesc!