PRICHINDEL


A fost odata un taran sarac si taranul asta sta intr-o seara in fata vetrei si dregea focul alaturi de nevasta lui, care torcea. Si-n tacerea care se asternuse in odaie, se auzi deodata glasul barbatului:
—  Ce rau e ca n-avem si noi copii! Casa noastra e atit de pustie si trista, pe cita vreme in casele altora e numai forfota si veselie...
—  Asta asa-i, raspunse femeia oftind. De-am avea macar unul singur, si chiar de-ar fi micut cit degetul cel mare de la mina, si inca as fi multumita si l-as iubi din toata inima. 
La catava vreme dupa aceea, se intampla ca femeia ramase grea si, dupa sapte luni, dadu nastere unui prunc. Copilul, cum sa va spun, avea infatisare ome­neasca la fel ca orice copil, numai ca era tare mic, cat un deget... Dar altfel, era bine facut, ca un voinic de-o schioapa.
Parintii nu-si mai incapeau in piele de bucurie si-si ziceau mereu:
—  S-a nimerit s-avem un copil taman dupa cum ne-a fost dorinta; flacaul asta o sa fie bucuria vietii noastre si ne-o fi drag mai mult decat orice pe lume!
Si din pricina ca era asa micut de statura, ii zisera Prichindel. Copilasul nu ducea lipsa de nimic, dar cu toate ca-i dadeau sa manance din belsug, nu crescu deloc, nici un piculet, ci ramase ca-n ceasul cand s-a nascut. Dar dupa cum cata la toate cu ochisorii lui vioi si neastamparati, se vedea cat de colo ca era istet nevoie mare si, pe ce punea mina, ii iesea din plin, fiind cuminte si indemanatic la toate.
Intr-o zi, taica-sau tocmai se pregatea sa se duca in padure, sa taie niste lemne. Si cum ascutea securea, nu stiu cum zise el, mai mult ca pentru sine:
— Eh, bine-ar fi fost de-as fi avut pe cineva care sa vina cu caruta dupa mine!
—  De asta nu-ti fie grija, taica, striga Prichindel, ca-ti aduc eu caruta. Si sa stii ca la vremea hotarita sunt cu ea in padure.
Auzindu-l ce zice, taranul incepu sa rada.
—  Ei, dracie, dar cum ar fi cu putinta o treaba ca asta?! se mira el. Ca doar esti prea micsor ca sa poti tine haturile...
—  Pai asta nu-i nici o piedica, taica. Mama o sa-mi inhame calul, iar eu o sa ma var
in urechea lui, si de-a-colo o sa-i poruncesc tot timpul incotro s-o ia.
—  Daca zici tu asa, asa sa fie! se invoi taica-sau. O data om putea incerca...
Cand socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru ple­care, femeia inhama calul la caruta si-l aseza pe Pri­chindel in urechea acestuia. Si baiatul prinse a striga intruna, indemnind bidiviul: „Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai incotro trebuia.
Si calul se indemna la drum si gonea intins spre pa­dure, de parca ar fi fost condus de un vizitiu priceput.
Dupa citava vreme, Prichindel ajunse cu caruta la marginea padurii.
In clipa cand fu sa coteasca la capatul unei cararui si-n timp ce striga din toti rarunchii: „Hi, hi, murgule!" ii iesira in cale doi straini.
—  Mai, ce-o mai fi si asta!... striga unul din ei, mirandu-se strasnic. Ia te uita: caruta merge singura, dar cineva trebuie ca mina calul, numai ca de vazut nu se vede nimeni... Unde o fi carutasul, naiba, sa-l ia?!
—  Sa stii ca asta nu-i lucru curat! raspunse celalalt. Ia hai sa ne luam dupa caruta, sa vedem unde are sa se opreasca. Caruta se afunda in padure si se opri in­tr-un luminis, taman pe locul unde era stivuita o gra­mada de lemne taiate. Si de cum il zari pe taica-sau, Prichindel ii striga:
—  Vezi, tata, c-am venit cu caruta, dupa cum ne-a fost vorba? Acu vino de ma da jos!
Tata-sau apuca cu mina stinga calul de capastru, in timp ce cu dreapta il scoase pe Prichindel din urechea calului. Flacaul se aseza vesel pe un pai, sa se mai hodineasca nitelus.
Cind il vazura pe Prichindel, cei doi straini ramasera incremeniti de uimire si nu mai stiura ce sa spuna. Dar intr-un tarziu isi venira in fire si unul dintre ei il lua pe celalalt deoparte si-i sopti la ureche:
— Asculta, fratioare, stii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul asta, de l-am arata multimii pe la balciuri, in targurile mari?... Hai sa vedem de nu-l putem cum­para, ca buna afacere ar fi...
Se indreptara apoi spre tatal baiatului si, intrand in vorba cu el, ii zisera:
—  Ia asculta, omule, n-ai vrea sa ne vinzi noua prichindelul asta? Si sa n-ai nici o grija, c-o s-o duca mai bine ca acasa.
—  Nici prin gand nu-mi trece, raspunse taranul, ca doar un singur copil am si mi-e mai drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!
In aceasta vreme, auzind spusele drumetilor, Prichin­del se urca in pripa pe cutele hainelor lui taica-sau, pana ce-i ajunse pe umeri, si-i sopti la ureche:
—  Vinde-ma, tatuca, si nu-ti fie teama, ca ma intorc eu degraba inapoi!
Taica-sau asculta de flacau, ca-l stia istet si, vanzindu-l celor doi straini, lua paralute bune pe el.
—  Unde vrei sa sezi, ca sa-ti fie mai la indemana? il intrebara ei, dupa ce se incheie tirgul.
—  Asezati-ma pe palaria unuia din voi, da asa, mai inspre margine, ca acolo am loc destul sa ma preumblu si-o sa privesc la locurile pe unde trecem, fara teama c-am sa pic jos.
ii facura pe plac omuletului si, dupa ce Prichindel isi lua ramas bun de la taica-sau, pornira la drum. Mersera ei asa, pana ce incepu a se lasa amurgul si, dupa o vre­me, numai ce-l auzira pe Prichindel ca le striga cit il tineau puterile:
—  Dati-ma jos, dati-ma jos degraba ca m-au apucat nevoile!
—  Ba ramii colo sus unde esti si fa-ti treaba linistit, raspunse omul pe palaria caruia sedea. Nu te sinchisi defel, ca n-am sa ma supar pentru un fleac ca asta; doar se mai intimpla ca si pasarile cerului sa scape cate ceva pe palaria mea, si ce, ma supar de asta?!...
—  Nu, nu vreau! striga Prichindel. Stiu eu singur ce se cade si ce nu. Dati-ma repede jos!
Omul isi scoase palaria si-l lasa pe Prichindel pe un ogor, la marginea cararii ce taia cimpia. Prichindel incepu sa sara printre brazde si sa se preumble printre bulgarii de pamint despicati de taisul plugului. Si, deo­data, pe nesimtite, se strecura intr-o gaura de soarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.
—  Noapte buna, boierilor! le arunca Prichindel in bataie de joc... Si mai duceti-va acasa si fara mine...
Dupa ce-o stersese, isi mai si radea de ei! Cei doi pisi­cheri erau catraniti rau si alergara intr-acolo intr-un suflet. Varara un bat in gaura de soarece, ca sa dea de el; scotocira-ncoace, scotocira-ncolo, dar truda le fu zadarnica. Prichindel se vara tot mai in afund si, cum intre timp se intunecase de-a binelea, oamenii trebuira sa se lase pagubasi si sa-si caute de drum. Si ramasera cu punga goala, dar cu sufletul plin de obida...
Cind Prichindel baga de seama c-au plecat, iesi in­data afara din ascunzatoare.
„Mare primejdie te paste de mergi pe ogor, pe intu­necimea asta! isi zise el. Lesne iti poti fringe gitul in vreo hartoapa..."
Dar, spre norocul lui, in drum dadu peste o gaoace de melc.
—  Bine ca am unde sa min peste noapte fara nici o grija! striga el bucuros, si se cuibari in gaoace.
Cand era aproape sa-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecand pe acolo. Si unul din ei zicea:
—  Cum am putea face noi, ca sa punem mana pe ba­nii si argintaria popii, ca-i putred de bogat?
—  Las ca te-nvat eu cum! ii raspunse Prichindel, intrerupindu-l din vorbire.
—  Ce fuse si asta, frate-miu? striga speriat unul din hoti. Parca am auzit pe cineva vorbind!...
Hotii se oprira pe loc si ascultara cu luare-aminte. Atunci Prichindel grai iarasi: —  Luati-ma cu voi si n-o sa va para rau, c-o sa va ajut.
—  Da unde esti, ma omule?
—  Cautati cu atentie pe jos, raspunse Prichindel, da numai inspre partea de unde mi se aude glasul, in cele din urma, cei doi hoti dadura peste voinicelul nostru si-l ridicara in sus.
—  Bine, ma Nichipercea, te lauzi tu c-ai putea sa ne-ajuti pe noi! Pai, in ce chip anume?
—  Ba, nu ma laud deloc! Si uite cum am sa fac: o sa ma strecor printre gratiile de fier in camara popii, si-apoi o sa va dau de-acolo tot ce-o sa va pofteasca inima.
—  Aferim! incuviintara cu bucurie hotii. Si acu hai la treaba, sa te vedem ce poti!...
Cand ajunsera ei la casa popii, Prichindel se strecura in camara si incepu sa strige cit il tinea gura:
—  Ma, vreti sa va dau tot ce e pe-aici?
Hotii se inspaimintara rau si cautara sa-l domoleasca:
—  Ci vorbeste, bre, mai incetisor, nu cumva sa tre­zesti pe cineva!
Dar Prichindel se prefacu ca nvi-i intelesese si ince­pu sa strige cu si mai multa tarie:
—  Ce vreti, ma? Vreti tot ce e pe-aici? Bucatareasa, care se odihnea in odaia de alaturi,
auzind tot ce spusese flacaul, se ridica in capul oaselor si asculta mai departe cu luare-aminte.
Cand il auzira racnind, pe hoti ii cuprinse iar frica si, luandu-si picioarele la spinare, fugira o buna bucata de drum, pe unde se nimeri. Dar in cele din urma prin­sera iar inima si-si zisera ca omuletul e un ghidus si ca-i place pesemne sa glumeasca in felul asta. Se in­toarsera si-i soptira printre dinti:
—  Hai, lasa-te de sotii si arunca afara ceva de pe-a-colo!
Atunci Prichindel incepu sa strige din rasputeri:
—  Va dau tot ce e pe-aici, da intindeti numai miinile!
Bucatareasa, care tragea cu urechea, deslusi de data asta fiecare cuvintel si, sarind din pat, dadu buzna in camara. Auzind lipait de pasi, hotii o luara la sanatoasa, de parca i-ar fi gonit Scaraotchi din urma.
Slujnica nu se dumerea defel ce se intimplase, si cum orbecaia si nu deslusea nimic din pricina intuneri­cului, se grabi sa aduca din camera ei o luminare aprinsa. cand veni indarat cu lumina, Prichindel se fu­risa in sura, fara ca femeia sa-l fi putut zari. Biata sluga cerceta cu de-amanuntul prin toate ungherele, dar negasind nimic, se culca din nou, socotind ca poate a visat cu ochii deschisi...
Prichindel urca pe gramezile de fan si-si cauta un loc potrivit pentru culcus. Gandea sa-si odihneasca oasele, cuibarit in patuceanul asta moale, pana-n revarsatul zorilor, si-apoi sa se reintoarca acasa, la parintii lui. Dar vezi ca i-a fost harazit sa mai patimeasca si sa mai treaca prin nenumarate belele, ca multe necazuri si nenorociri trebuie sa intimpine omul pe lumea asta. Cum se crapa de ziua, slujnica se scula sa dea de min-care la vite. Mai intii intra in sura, de unde lua un brat de fin, si se nimeri ca tocmai in finul acela sa-si fi aflat Prichindel culcusul. Dar flacaiasul nostru era atit de adincit in somn, ca nu prinse de veste si nu se trezi decat cand fu in gura unei vaci, care-l apucase odata cu finul.
—  Ah, Doamne, se minuna el, cum de ajunsei in moara asta!?
Dar isi dadu numaidecat seama unde se afla si se feri cu grija, sa nu-l macine vaca intre masele.
Dar in cele din urma se pomeni alunecand in pantecele vacii.
„Ce intuneric e in incaperea asta! Pesemne c-au ui­tat sa faca ferestre, isi zise Prichindel, si d-aia n-are pe unde patrunde soarele... Si barem de-as avea la inde-mina vreo luminare, da de unde sa-ti faci rost pe-aici de asa ceva!..." Dealtfel, adapostul nu-i era citusi de putin pe plac, si ceea ce-l supara si mai mult era finul care venea in gramezi, sporind necontenit, astfel ca locul cu pricina se strimtora din ce in ce mai mult. De frica, Prichindel incepu sa strige cit il tinea gura:
—  Nu-mi mai dati fin! Nu-mi mai dati fin!
in clipa aceea, slujnica tocmai mulgea vaca si auzind glas de om si nevazind pe nimeni, si fiindca recunos­cuse ca era tot glasul care-o trezise din somn peste noapte, se inspaiminta intr-atit, ca aluneca de pe sca­unel si rasturna laptele, care se risipi pe jos. Alerga ea apoi in fuga la stapinu-sau si-i zise, abia tragindu-si sufletul :
—  Valeu, parinte, vaca noastra vorbeste!
—  Pesemne ca ti-ai pierdut mintile, femeie!... o in­frunta popa.
Totusi se duse in grajd, sa vada ce s-o fi petrccind pe acolo. Dar de indata ce ajunse in prag, Prichindel incepu sa strige din nou:
—  Nu-mi mai dati fin! Nu-mi mai dati fin!
Popa incremeni de spaima si, crezind ca a intrat ne­curatul in vaca, porunci sa fie taiata numaidecat. Dupa ce-o taiara, slugile aruncara burta vacii la gunoi. Si Prichindel izbuti cu mare greutate sa-si faca drum de iesire, ca sa scape de acolo. Dar abia isi scosese capul la lumina, ca o alta nenorocire se abatu asupra lui. Un lup hamesit de foame, care se furisase prin ograda in cautarea unei bucaturi, zari tocmai atunci ceea ce cauta si inghiti pe data toata burta, dintr-o hapaitura. Dar Prichindel nu-si pierdu curajul.
„Poate c-o fi o faptura de inteles lupul asta!..." gindi el. Si din bezna in care se afla, incepu sa strige din toa­te puterile:
—  Draga lupusorule, stiu eu un loc unde ai putea gasi un ospat pe cinste, sa te-nfrupti numai din buna­tati !
—  Asa?!... Si unde e locul cu pricina? intreba lupul.
—  in cutare si cutare loc, il deslusi pe indelete gla­sul. Si n-ai alta de facut decat sa te viri in camara prin-tr-o borta din perete. O sa dai acolo peste ce nici nu gindesti: cirnati, slanina si cozonaci, si totul din bel­sug, sa maninci cit iti pofteste inima!
Dar lupul de unde era sa stie ca Prichindel gindea sa-l duca tocmai la casa tatalui sau?! Nu se lasa mult rugat si o porni in goana intr-acolo. Peste noapte se strecura prin borta in camara si incepu sa infulece bu­curos din toate bunatatile. Dupa ce se satura, vru sa-si ia talpasita tot pe unde venise, dar, de mult ce se ghif-tuise, i se umflase burduhanul, incit nu-i mai fu in pu­tinta sa iasa prin borta.
Pe asta isi bizuise si Prichindel socoteala, din capul locului, si incepu de indata sa faca o larma strasnica in burta lupului, tipind si urlind cit il tineau puterile.
—  Da mai astimpara-te si taci odata, c-ai sa scoli lumea din somn! se rasti la el lupul.
—  Ce-mi pasa de s-or trezi! raspunse flacaul. De os­patat tu te-ai ospatat pe indestulate, acum e rindul meu sa petrec, si petrec dupa cum mi-e voia!...
Si incepu iar sa strige cit il lua gura.
in vremea asta, de atita zarva, parintii lui Prichin­del se trezira din somn si alergara spre camara de unde venea glasul. Se uitara inauntru printr-o crapatura si, cand vazura lupul, detera fuga de luara, omul, topo­rul, iar femeia, coasa.
—  Ramii tu in urma! zise barbatul catre nevasta-sa, in clipa cand se pregatea sa intre pe usa. Daca nu moare, dupa ce l-oi izbi eu in moalele capului cu toporul, infige si tu coasa in el si cauta de-i spinteca burta. Auzind glasul lui taica-sau, Prichindel incepu sa strige:
—  Taica draga, eu sunt aici, in burta lupului!
—  Slava Domnului ca ne-am regasit copilul, ca ne e mai drag decat sufletul!... rosti omul, nemaiincapin-du-si in piele de bucurie.
Apoi ii spuse femeii sa lase coasa deoparte, ca nu cumva sa-l vatame pe Prichindel si, ridicind toporul, il izbi pe lup drept in moalele capului, de cazu acesta trasnit la pamint. Dupa aceea, adusera un cutit si-o foarfeca si, spintecindu-i burta, il scoasera de acolo pe fiul lor cel iubit.
—  De-ai stii cit de mult ti-am dus grija! zise taica-sau.
—  Mult mi-a fost dat sa mai colind si eu prin lume, da acu , slava Domnului, pot rasufla in voie, ca mi-e ingaduit sa vad iarasi lumina zilei!
—  Da pe unde-ai tot umblat, dragu tatii?
—  Mai bine intreaba-ma pe unde n-am fost... Ah, tata, am nimerit mai intii intr-o gaura de soareci, apoi in pintecele unei vaci, si-n cele din urma am ajuns in burta lupului. Dar de-acu ramin pentru totdeauna cu voi.
—  Iar noi n-o sa te mai vindem nici pentru toate bogatiile din lume! zisera parintii lui Prichindel si prin­sera sa-l sarute si sa-l dragaleasca.
Il ospatara apoi cu ce aveau ei mai bun in casa si-i facura imbracaminte noua, ca cea veche se ponosise de cit o purtase pe drumurile cele lungi si grele.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Comentati pertinent