HAINELE CELE NOI ALE IMPARATULUI

A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împăratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau până la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împăratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvant.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întreba cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevar aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevazută pentru mine."

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei, începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate desluşirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa ăsta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta împaratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesatorii mai au mult până s-o isprăvească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi iar se uita, dar nu văzu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

în sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrăzni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevar e de toata frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânari. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împaratului. În sfârşit se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunată însuşire a acestei stofe.

- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

- Vă aşteaptă la uşă baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

- Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfăţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se facură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seamă că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu-i măreţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină strălucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împăratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţei! şopti tatăl lui.

Şi îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

- Este un copilaş care spune că împaratul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Aşa era. Totuşi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum până la sfârşit!"

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.