Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

 A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;

De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.

 

A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele i să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:

- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.

- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, daca ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.

- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, sau întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.

Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.

- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.

De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:

- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.

Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:

- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.

- Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.

Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genuchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:

- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.

Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.

Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:

- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.

Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:

- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.

Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.

Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:

- De azi în trei zile plecăm.

- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.

A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.

După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprinduşi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.

Stând să se odihnească, îi zise calul:

- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.

Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.

A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:

- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.

Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:

- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!

Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.

- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii sau încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.

Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:

- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.

După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:

- De ce este iarba pârlită?

Şi calul îi răspunse:

- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.

A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!

- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.

Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.

Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:

- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi daca ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.

După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:

- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.

Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.

- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunte toate în curte; să trecem.

- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.

Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.

Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu FătFrumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:

- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?

- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.

Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.

Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.

Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nul nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.

- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.

- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.

- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.

Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:

- Daca nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.

- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!

- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.

- Aşa să fie, zise el.

Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.

- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.

Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.

Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:

- Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Daca pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!

- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.

Calul plecă ca săgeata de iute.

Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şia petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.

Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

RODUL TRAINIC

A fost odata un imparat, si-n curtea acelui imparat se afla un pom atat de inalt, incat nimeni nu era in stare sa-i vada varful. Pomul acesta inflorea si dadea rod in fiecare an, dar nici imparatul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pamantean n-a apucat sa vada poama din rodul acela. Era, se vede, pe acolo, prin inaltimile nestrabatute de ochiul omenesc, cineva care nu lasa sa cada nici o poama pe pamant, ci le culegea toate la timpul potrivit. Imparatul tinea doar sa afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, si a dat de stire in toata imparatia lui ca aceluia care se va fi urcat in pomul acela si va putea spune cum anume ii sunt poamele ii va da in casatorie pe aceea dintre fetele sale pe care el insusi si-o va alege.

Au venit dar boieri de toate spitele, feciori de imparat, pana chiar si feti-frumosi, dar nici unul n-a fost in stare sa se urce in pom.

Era insa la curtea imparateasca un flacau tantos, si acesta s-a laudat mumei sale ca el are sa se urce, si-a rugat-o pe aceasta sa se duca la imparat sa-i spuna ca el se urca.

Imparatul nu credea asa ceva si l-a chemat pe Danciu la sine.
- N-o sa fii nici tu in stare sa te urci, i-a zis, si sa stii ca, daca nu te vei putea urca, dau porunca sa-ti taie capul.

Danciu s-a invoit sa-i taie capul, daca nu va fi in stare sa se urce, si a rugat pe imparatul sa-i dea ragaz de trei zile ca sa se gandeasca, iar in timpul acestor trei zile a pus pe un mester faur sa-i faca cataratoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.

S-a urcat omul si iar s-a urcat timp de trei zile si trei nopti, si deo­data a dat in scoarta copacului de o gaura prin care a intrat in o coliba in care a gasit o baba batrana, de tot batrana. El ii dete binetele cuvenite.

- Buna seara, bunica draga! ii zise apoi.
- Bine ca mi-ai zis bunica, ii raspunse baba, caci altfel te-as fi omorat intr-o clipa. Dar ce te aduce pe la noi, puisorul mamei?

- Bunica draga, raspunse el, n-ai putea sa-mi spui ce fel de rod are pomul acesta?

- Mai asteapta putintel pana ce se va fi intors fiul meu, raspunse ea, el va fi stiut-o si aceasta, caci sufla si in cele mai mici gauri.

Iara dansa era Mama Vanturilor. Seara, dupa ce s-a intors, fiul ei a simtit miros de om pamantean.
- Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit si in ce treburi umbla?

Ea ii spuse ce si cum, toate din fir a par, precum le aflase de la Danciu.

- De, zise fiul ei, Vantul cel fara de astampar, eu suflu, ce-i drept, in toate gaurile, dar pana acum tot n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta.

A ramas cu buzele umflate si-a plecat mai departe. Urcandu-se pana acolo, el a tocit o pereche de cataratoare. El lua acuma alta pereche.

Dupa ce s-a urcat inca trei zile, a dat de o alta coliba si-a intrat si-n aceasta dand cuvenitele binete.

- Buna seara, bunica draga! Şi baba aceasta ii dete acelasi raspuns ca cea de mai nainte, apoi il intreba:

- De unde si pana unde? El ii spuse ca umbla sa afle care e rodul pomului.
- De! ii raspunse ea. Imi pare rau ca nu te pot dumeri. Mai asteapta insa sa vie fiul meu; el o sa ti-o poata spune.

Baba i-a dat apoi sa manance, caci era lihnit de foame, si dupa aceea i-a facut culcus sa doarma.

Viind acasa fiul ei, care e Omul-din-luna, a facut si el intrebarile pe care le facuse vantul. Ea ii spuse ca e om bun si umbla sa afle ce fel e rodul pomului.

- Imi pare foarte rau, raspunse el. Eu ma uit, ce-i drept, prin toate crapaturile, dar n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta.

Dimineata, dupa ce Danciu se destepta din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i ramane dar lui Danciu decat sa-si ieie a treia pereche de cataratoare si sa arunce jos pe cele tocite.

Gasindu-le pe acestea prin curte, slugile i le dusera imparatului, care prin aceasta se incredinta ca a ajuns tot departe.

"Te pomenesti ca acela gaseste in cele din urma rodul pomului, zise el in gandul lui, eu insa tot n-am sa-i dau fata mea."

Iara Danciu se urca tot mai departe, o zi, doua zile si dupa a treia zi iar dete de o coliba. Gasi si in coliba aceasta o baba inca mai batrana, Mama Soarelui; o pati insa si cu aceasta tot ca si cu celelalte doua si pleca mai departe.

A urcat acum, a urcat si iar a urcat timp de trei zile - da, inca trei - fara ca sa i se fi tocit cataratoarele, si tocmai in seara zilei a saptea s-a pomenit la poarta raiului.

Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a gasit adica o baba, ci un mosneag batran, de tot batran.

- Ai obosit, nu-i asa? il intreba mosneagul.
- De! am cam obosit! ii raspunse.
- Ei bine! grai mosneagul, daca esti obosit, sari ici in locul meu si mai odihneste pana ce ma voi fi intors eu.

Danciu se asaza si asteapta un ceas, doua ceasuri, mult a asteptat, dar mosneagul nu s-a mai intors. El a incercat sa se ridice, dar n-a fost in stare; ii era parca-l batusera cu cuie in scaun.

Deodata se pomeni fata-n fata cu o fata de tot frumoasa, care, nici una, nici alta, il intreba daca nu vrea sa intre vizitiu la Lia, Zana Zanelor .

- Voi fi vrand eu, ii raspunse Danciu, dar nu pot sa ma scol de aici.
- As! intampina fata cea frumoasa. Am sa te scol eu numaidecat. O sa-l aduc inapoi pe mosneagul care a fost aici.

Ea s-a dus apoi fuga la Lia si i-a spus ca mosneagul nu mai e la slujba lui si a lasat in locul sau pe unul care ar fi gata sa intre vizitiu la ea, dar nu poate sa se ridice de acolo.

Lia se incrunta si-i porunci olacului sau sa se duca iute si sa-l aduca pe mosneag la locul lui.

Olacul se puse pe drum si alerga o zi intreaga, de dimineata pana seara, dar nu ajunse la el. Mai alerga insa inca o zi, si pe inserate il ajunse, puse mana pe el, ii trase o tranteala buna, apoi il lua in spinare si-l duse la Danciu, care se si scula indata ce ei sosira acolo.

Olacul ii mai trase mosneagului o tranteala buna, il aseza la locul lui, iar pe tigan il duse la zana Lia, ca sa-i fie vizitiu.

Lia avea doi cai de calarie, amandoi cu parul de aur.
- Daca vrei sa intri in slujba mea, ii zise lui Danciu, scalda-te in putina aceasta.

Tiganul nu mai stete pe ganduri, ci se dezbraca si sari in putina. El s-a scaldat timp de jumatate de ceas, apoi Lia i-a poruncit sa iasa din putina. Dupa ce a iesit, ce sa-ti vada ochii? Sa stai si sa te miri! El era frumos de nu-i mai puteai gasi pe fata pamantului pereche.

Sa vezi dar rusine ce era sa pateasca imparatul acela care si-a pus de gand sa nu-si dea tiganului fata!

Dupa ce el s-a imbracat, iar a venit fata cea frumoasa si l-a dus la grajdul celor doi cai cu parul de aur.

- Iata, ii zise ea, aici in camaruta de alaturi e ovaz de aur; da-le din el cailor in fiecare zi o data cate o banita.

Iar s-a facut apoi nevazuta, si prin cele cu desavarsire minunate abia de aici inainte trece Danciu.

Dupa ce si-a facut slujba trei zile de-a randul, a venit din nou fata cea frumoasa si i-a spus ca Lia, Zana Zanelor din Imparatia Sorilor, are sa-l aleaga barbat pe acela care e in stare s-o ingane facandu-le toate intocmai ca dansa.

- Du-ma la ea! striga Danciu saltand de bucurie. Am s-o ingan ca si cand as fi intru toate ea insasi.

El a fost dus la stapana lui. Pe-nserate, Lia a poruncit sa fie pus in iatacul ei un al doilea pat la o potrivita departare de al ei. Ea a inceput apoi sa se dezbrace, si, dezbracandu-se, ea avea sasesprezece rochii, pe cand Danciu n-avea decat o pereche de itari. El si-a sfasiat insa itarii in sasesprezece fasii si, cand Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea si el pe al sau o fasie. Dupa aceea a pus fasie langa fasie, ca sa le coase la loc, dar sa vedeti minune! fasiile se tineau una de alta, incat Lia, Zana Zanelor, statea cuprinsa de uimire cand l-a vazut dimineata imbracandu-se tot ca ea.

Lia s-a dus apoi sa se pieptene. Tiganul, de asemenea. Li se pusera doua oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptanat, si au inceput amandoi sa se pieptene. Cand Lia isi tragea o data cu pieptenul prin par, Danciu tragea si el prin al sau. Ea a tras de sasesprezece ori, el de asemenea. Tiganul avea si el par lung, si dupa ce s-au pieptanat, alta minune: fata lui era tot atat de frumoasa ca a Liei.

Cand se uita deci la el, Lia nu mai stia ce sa faca de bucurie, l-a chemat la ea si l-a sarutat - cum mireasa isi saruta mirele.

S-a facut apoi o nunta mare, si dupa nunta Lia l-a trimis la vanatoare pe Danciu, care nu mai era acum tigan ca toti tiganii, ci fat-frumos deopotriva cu orisicare fecior de imparat.

Mai nainte de plecare ea ii dete o oglinda si-i zise:
- Cand vrei sa stii ce fac, uita-te in oglinda aceasta, ca ma vezi in ea.

Luandu-si apoi "ziua buna" unul de la altul, el pleca la vanatoare. N-a facut insa decat vreo cateva sute de pasi, si s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca sa-i spuna ca Lia ii trimite vorba sa crute vanatul si sa nu impuste decat doi iepuri.

Mergand mai departe, si tot mai departe, a zarit o padure cu copaci de aur, iar in padure alergau o turma de animale cu par de aur in care nu era insa nici un iepure. Dupa ce a mai trecut prin padurea aceea, i-a trecut prin fata alta turma, dar nici in aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, pana ce a dat de a treia turma; in aceasta era insa un singur iepure. Şi-a incordat intai arcul si una, doua, trei! l-a si culcat la pamant.

El insa doi iepuri avea sa-i duca Liei. A mers dar inainte, ca sa mai culce la pamant inca unul.

Mergand asa, la inceput de drum, apoi pe poteca si in cele din urma pe potecute, el s-a ratacit de nu mai stia incotro sa apuce.

El scoase deci oglinda si se uita in ea. A si vazut pe Lia, care ii facu semn sa apuce la dreapta.

S-a dus dar, si mereu s-a dus - un ceas, doua, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fara ca sa poposeasca, si iata ca a zarit o intreaga turma de iepuri.

El ramase nedumerit. Un iepure mai avea sa culce la pamant, unul singur. Iepurii erau insa gramada, tot unul langa altul, si el, nefiind vanator bun, se temea ca, tragand in el, va omori deodata mai multi.

A asteptat dar si iar a asteptat, pana ce si-a pierdut rabdarea, si a tras, incat a culcat la pamant trei iepuri.

Ii parea rau ca n-a putut sa se tina de vorba scumpei sale sotii, dar nu i-a ramas decat sa se intoarca acasa. Peste putin i se ivi in cale o matahala de om, un adevarat urias.

- Nu ti-e rusine obrazului ca ai impuscat doi dintre iepurii mei?! ii zise omul acela, care era stapanul mosiei pe care ratacise Danciu.

Nu era adica al Liei decat unul dintre cei trei iepuri.
- Haid' sa ne masuram puterile! urma dar stapanul celorlalti doi, care mai era necajit si pentru ca ar fi voit ca Lia pe el sa si-l aleaga de sot.

Danciu incepu sa tremure de frica. De! nu se simtea el destul om pentru ca sa se-ncumete a-si masura puterile cu asemenea matahala. El puse deci mana pe arc si-l incorda. Cellalt fu si el gata sa traga, dar era prea tarziu, caci Danciu il si culca la pamant.

El se intoarse apoi acasa. Lia ramase cuprinsa de spaima cand il vazu aducand patru iepuri.
- Vai de mine! striga dansa. De ce ai omorat si pe ceilalti doi iepuri?! Daca afla stapanul lor, te omoara-ntr-o clipa.

- Grija aceasta sa n-o mai ai! raspunse tiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dansul. As avea insa sa te-ntreb ceva, daca vrei sa-mi dai raspuns.

- S-ar putea oare sa nu-ti dau? grai dansa. Nu avem, asa credem, noi doi nici o taina unul pentru altul.

- Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, ii zise dar Danciu.

- Atata e tot ceea ce vrei sa ma-ntrebi? raspunse Lia. De ce oare n-as fi avand sa ti-o spun aceasta?! Am sa-ti dau, daca e vorba, chiar sa mananci din poamele acelea cate poftesti.

Ea chema apoi degraba pe una din slugile ei si-i porunci sa aduca zece poame de ale acelui pom.

Sluga s-a urcat in pom. Pomul insa avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur si prune de aur. Servitorul nu stia din care sa ieie patru, caci luand din fiecare cate trei, erau numai noua. El chibzui in cele din urma sa ieie patru prune, caci prunele erau mai mici decat merele. Asa a si facut, si le-a adus Liei, care i le-a dat sotului sau.

- Am o mica daravera pe pamant, grai acesta.
- Daca e asa, raspunse Lia, poti sa te cobori numaidecat. Ea porunci apoi sa i se faca iute un leagan care se lasa pana la pamant, si-l aseza pe sotul sau in leaganul acela. Cat gandesti cu gandul, Danciu si ajunse la pamant cu poamele pe care le avea in buzunar si i le duse imparatului.

Nu voise imparatul sa-i deie fata sa, dar i-o dete acum, cand il vazu atat de frumos. Nu voia insa fata de imparat sa si-l ieie de barbat, caci se temea ca nu cumva el iar sa se faca cum fusese mai nainte.

Danciu o-nsfaca insa, o lua pe sus si-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi sa vie cu el si-o duse la pomul cel inalt.

Sosit aici, el striga "una", si fu jos leaganul in care se asezara toti trei: el, mama sa si fata de imparat. Iar numara apoi "una" si el fu sus.

- N-ai vrut sa ma iubesti, nu te iubesc nici eu! ii zise acum fetei de imparat, si-i dete branci ca sa cada pe pamant.

Ea a tot cazut trei zile si trei nopti de-a randul, iar dupa ce a ajuns la pamant, s-a facut mis-faramis, de n-a mai ramas de ea intreg decat capul, pe care una dintre slugi l-a dus la imparatul.

- Doamne sfinte! se tangui imparatul, cine m-a pus sa nu i-o dau de bunavoie pe fata mea?

Cand imparatul se tanguia in felul acesta, se ivi deodata-n fata lui tiganul, care se caia si el de fapta ce savarsise intr-o clipa de suparare.

- Ai fi acum gata sa mi-o dai de bunavoie pe fiica-ta?
- Nu numai ca ti-as da-o de bunavoie, raspunse imparatul, dar ti-as mai da pe deasupra si jumatate din imparatia mea daca ar fi in viata fiica-mea.

Danciu se duse la muma-sa si-i spuse ce-a zis imparatul.
- Sa vezi un lucru, grai aceasta, eu am sa-ti dau o cutioara in care e un praf fermecat. Daca vei presara praful acela pe fata moartei, aceasta va invia si trupul se va intrema chiar mai si mai de cum a fost.

Danciu a alergat fuga la imparat, a cerut capul moartei si a presarat pe el praful, cum zisese muma-sa. Cat dai in palme, trupul fetei s-a intremat, crescand bucata langa bucata, si ea incepu sa vorbeasca. Imparatul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primeasca.

- Sa traiesti in buna fericire cu fiica-ta, ii zise el imparatului, caci eu am gasit alta sotie.

El chema apoi pe muma-sa, cu care se duse la pom, se urca-n leagan si se-naltara intr-o clipa la Lia, Zana Zanelor din Tara Sorilor, care i-a primit cu multa bucurie. El a zidit apoi pentru muma-sa un palat frumos si i-a zis:

- Daca ti se va fi facut dor de mine, trimite-mi vorba prin o sluga, si-ntr-o clipa vom fi eu si sotia mea la tine.

El s-a dus apoi acasa, unde s-a facut nunta mare. Lia voia sa-l pofteasca si pe imparatul, dar tiganul nu s-a invoit sa stea la masa cu cel ce umblase cu gandul de a-l insela. Au poftit deci la nunta soarecele, care s-a-ndopat.

Am fost si eu la ospat si-am pus mana pe un ciolan, apoi am plecat lasandu-i in fericire, care n-a mai incetat nici pana astazi, daca nu vor fi murit cumva.

SPAIMA ZMEILOR

A fost odata ce-a fost; a fost un om si-o femeie, barbat si muiere, oameni de treaba, el bun si ea cuminte, incat li se dusese vestea ca traiesc bine si toti se bucurau cand treceau pe la casa lor. Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu iesea din voile lui, si de aceea era liniste la casa lor si toate le ieseau bine si cu spor.

Aveau insa si oamenii acestia o mare durere si nesecata mahnire-n sufletele lor: nu le facuse Dumnezeu parte de copii, si fara de copii viata, mai ales cea buna, n-are nici un rost. Sa fi avut macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija si cu ce sa-si bata capul, caci asa numai ei amandoi isi nadeau zilele in sec si nu se alegeau cu nimic din ele. Dedeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toti saracii si toate vaduvele si se rugau in toate zilele lui Dumnezeu: "Da-ne, Doamne, si noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copii sa fie!" Dumnezeu insa nu se opreste la vorbele omului, ci-i vede si gandurile ascunse.

- Mai Petre, ii zise dar intruna din zile lui Sfantul Petre. Oamenii acestia sunt adevarata pacoste pe capul meu. Mi s-a inacrit cu ei!

- De ce, Sfinte Doamne? intreba portarul raiului.

- Nu vezi - raspunse tatal ceresc - ca sunt nesatiosi!? Tot le-am dat, si nu se mai multumesc. Sanatate au, randuiala, pace si buna intelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar acum le mai trebuie si copii.

- Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sfantul Petre, care pune intotdeauna cate o vorba buna pentru muritorii ce vin cu vro rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost si el odata si stia ce sunt nevoile omenesti.

- Pacat ca stai de-atata timp la poarta raiului! intampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai scap de ei, caci in gandul lor cu unul se incepe, iar dupa el urmeaza ceilalti. Cand are apoi omul copii, putine mai cere pentru sine, dar nu mai sfarseste cerand cate de toate pentru ei.

- Miluieste-i, Doamne - starui iar Petrea - ca din plin dai, si orisicat vei fi dand, nu ti se istovesc comorile.

Asa vorba i-a placut lui Dumnezeu, caruia li plac rugaciunile celor buni si care cu multamire da din neistovitele comori ale bunatatii sale.

S-a revarsat dar indurarea Domnului asupra celor doi oameni si a-nceput muierea sa aiba copii, - curat ca-n poveste, -pasul si copilul, incat li s-a umplut deodata casa cu copii.

Si toti erau marunti, care de care mai mic decat cellalt, mai sfredelus, mai guraliv, mai dracos si - asta sa nu uitam - mai mancacios si mai hapsan.

- Aolea! zise femeia, care se balabanea cu ei. Astia-mi scot sufletul si-mi mananca si urechile. Cine m-a pus sama tot milo-gesc!? Se vede ca Dumnezeu m-a inteles anapoda si mi-a dat pentru fiecare milogeala cate unul.

Omul insa stetea si nu se mai satura sa se uite la ei, c-asa-i placeau lui, neastamparati, harjoneti si mancaciosi - adevarati prichindei.

- Sari, omule, li zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-mane n-o sa-ti mai ramaie nici cenusa-n vatra!?

- Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai lui, ca faptura omeneasca sunt, si, daca-ti da dregatoria de parinte, te si ajuta s-o porti.

- Ti-o fi dand; daca misti si tu! raspunse ea, si de aici ina-inte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondaneau ca niste desuchiati. pana ce el nemaiputand sa rabde gura nevestei, si-a luat lumea-n cap si-a plecat sa stranga cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

A tot umblat el asa din om in om fara de nici o carare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

- Mare lucru! - zicea unul. Parca copii nu mai au si altii!?

- De ce ti i-ai facut, daca nu esti voinic sa-i tii? zicea altul. Degeaba spunea ca nu el i-a facut, ci Dumnezeu i-a randuit, oamenii asa ceva nu vor sa inteleaga.

- In lumea asta n-o sa fac eu nici o treaba, zise dar, si trecu pe cellalt taram.

Aici a intrat intr-un codru des si tot s-a dus - asa ducandu-se - pana ce a dat de o casa cu multe marafeturi.

Aici era cuibul zmeilor.

N-a gasit acasa decat pe Mama Zmeilor.

Cine n-o stie cum e?

Rusine-ar fi sa zici ca n-ai umblat prin lumea aceea si n-o cunosti.

- Buna ziua, mama, ii zise el. Ea dete ursuza din cap.

- Dar tu cine esti si ce cauti pe-aici? il intreba zgripturoaica.

- Eu? raspunse el ca un om cu socoteala. Eu sunt tata lor si caut vro slujba.

- Tata lor!? isi zise Mama Zmeilor.

Stia, biata de ea, ca e-n lume Mama Padurii, e Mama Ieleior, sunt fel de fel de mame, dar tata nu mai pomenise si se samti rau smerita cand se vazu, asa deodata, in fata tatalui lor -cine or fi ei, aceia.

Mai de voie buna, mai de frica, il lua asadar pe om sluga pe un an, anul cum se stie, de trei zile, iar simbria - ziua si galeata de galbeni, dac-o fi sa-si poata implini anul.

Om sa fii, insa, ca sa implinesti un an in slujba zmeilor.

- Uite - ii zise zmeoaica cea batrana celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei - sa va strangcti toate puterile, ca ne-a venit tata lor, si mare urgie o sa ne-ajunga daca n-o scoatem la capat cu unu ca el.

- Las' pe mine, mama - raspunse zmeul - ca-i viu eu de hac. Nu degeaba m-ai facut zmeu!

Iara el? Ce nu face omul de dragul copiilor sai!?

Ziua intai zmeoaica l-a trimis sa aduca apa intr-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

El biet, abia putea sa duca burduful gol in spinare: de unde ar fi fost in stare sa-l aduca plin!?

"De! isi zise. Vad'eu ca nici in lumea asta nu poti s-o duci cu adevarul. Ia s-o mai pornim si spre minciuna."

Sosit la putul care era departe-n vale, el isi scoase costorul de la brau si incepu sa racaie cu el imprejurul putului, si-a racait mereu si-a-ndelete pana ce i s-a facut zgripturoaicei lehamite de atata asteptare si a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei sa vada ce face sluga de nu mai vine cu apa.

- Dar tu, mai, ce faci aici? intreba zmeul.

- Uite, raspunse omul racaind inainte. Ce sa mai pierd vremea scotand apa din put, ca s-o bag in burduf si apoi iar s-o scot dupa ce voi fi sosit cu ea acasa? Am sa iau putul asa cum e in spinare si-l duc in deal.

- Ba sa nu te puna pacatele sa faci asa - raspunse zmeul speriat - ca putul asta e facut de bunicul bunicului si-aici e rostul lui sa fie.

- Fent-a Sfantul!-grai omul. Am sa-l iau si sa-l duc si sa-l urc in podul casei. Cand ai nevoie de apa, ii tragi o gaura la fund si curge de te saturi.

- Vai de mine! striga zmeul, dar ne-neaca pe toti.

- Nu. starui omul, asa se face la noi! Cu fleculete de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-curcam.

Ba ca da, ba ca nu, in cele din urma s-au invoit ca zmeul sa mai dea o galeata de galbeni pe deasupra si sa aiba voia de a scapa putul ducand cu el burduful plin in spinare.

- Auzi. mama - ii zise apoi zgripturoaicei, dupa cc omul adormise - era sa ne ia putul si sa-l aduca-n podul casei!

Pe zgripturoaica o trecura fiorii.

Ziua a doua l-au trimis la padure ca sa aduca lemne, asa, copaci intregi, smulsi din radacina si dusi in spinare cu craci cu tot - cum se face in lumea zmeilor.

Iesit in padure, omul incepu sa se scarpine-n crestetul capului.

Neam de neamul lui nu mai scosese copaci din radacina.

El incepu s-adune curpan de prin padure si sa lege cu el copacii unul de altul.

- Dar tu ce ai de gand sa faci? intreba zmeul, care dupa cele petrecute in ziua trecuta numai la bine nu se mai astepta.

- Sa vezi - ii raspunse omul - m-am gandit sa nu-mi mai pierd timpul smulgand copacii unul cale unul, ca nu sunt buruieni ori d-a;de canepa;.ii leg unii de altii si iau padurea intreaga si-o duc acasa.

Zmeul se sperie acum si mai rau si iar unul una, altul alta, pana ce se invoira ca sa mai dea zmeul o galeata de galbeni, iar in schimb sa poata duce el copacii in spinare si padurea sa ramaie la locul ei, cum o lasasera tatul si bunicul lui.

Seara o trecura pe zgripturoaica si mai reci fiori.

A sosit, in sfarsit, si ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, si-acum omul nostru inca prin crepetul zorilor a-nceput sa se scarpine in crestetul capului si sa mai si suspine din cand in cand.

- Acum - grai cel mai tantos dintre zmei- sa ne masuram puterile in buzdugane.

- Sa le masuram, raspunse omul cu o indrazneala de-ai fi crezut ca viata lui toata si-a petrecut-o aruncand buzdugane.

Erau afara pe prispa douasprezece buzdugane, care de care mai mare si mai greu.

El le lua pe rand, de la eel mai mic, pe care numai gafaind putea sa-l ridice, pana la cel mai mare.

- Jucarele de copii, zise el. Mai mare n-aveti?

- Nu! raspunse zmeul pus rau de tot pe ganduri. Asta a ramas de la un stramos al meu, si numai putini dintre noi pot sa arunce cu el.

- Ei, daca n-aveti altul, haid' si cu asta! grai omul. Ia-l si sa iesim la camp.

Dupa ce iesira la camp, zmeul arunca buzduganul de se duse pana-n al treilea cer si asteptara peste jumatate de ceas pana ce cazu si intra in pamant de-un stat de om.

- Care va sa zica, atata e treaba pe care esti in stare s-o faci!? ii zise omul. Ada buzduganul! adaoga apoi scuipand in palme si suflecandu-se.

El n-arunca insa buzduganul, ba nici nu-l ridica macar de la pamant, ci ramase cu picioarele intepenite-n pamant si cu ochii tinta la cer.

- Ce stai? il intreba zmeul. Arunca!

- Stai bre, sa-mi treaca luna din cale, ii raspunse omul. Vrei s-o bat cu buzduganul stramosului tau cum am patit-o cu barda bunicului, pe care am aruncat-o in luna s-acolo a si ramas?... Uita-te bine, c-o vezi, dar n-o sa mai pui mana pe ea!

Zmeul se uita in luna si, vazand in adevar ceva ce seamana a barda, incepu sa tremure ca frunza de plop.

- Nu cumva sa-mi prapadesti buzduganul, ca atata mostenire mai avem si noi din vremurile cele bune, grai dansul.

- Sa n-ai teama - il molcomi omul - ca bag de seama. De ce adica zic eu ca nu-l aranc pana ce nu-mi trece luna din cale!? De! s-ar putea, ce-i drept, sa cada-n luna cand se intoarce. De asta nu raspund!

- Stii ce? Haid" sa ne-ntelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca si-ti mai dau o galeata cu galbeni.

- Ce pacate!? se rafsti omul. Putul nu m-ai lasat sa-l duc; padurea a ramas la locul ei: vrei acuma ca nici buzduganul sa nu mi-l arunc pe plac!? Nu se poate! Haide da-te la o parte! adaoga, si se pleca spre buzdugan, ca sa-l ridice.

- Iti dau doua galeti! striga zmeul, si sari la el ca sa-l opreasca.

- Ei! de mila ma-tii, care e femeie de treaba, o sa te iert! ii zise omul, si nu mai starui.

Putea el sa se multumeasca si cu septe galeti de galbeni, care tot erau ceva pentru un parlit ca dansul.

Zmeoaica cea batrana, afland ca el si-a aruncat barda-n luna si era sa arunce si buzduganul, s-a ascuns in fundul pivnitei si-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dansa ce starpituri a nascut si ce pocitanii a crescut la sanul ei. Iar leaota de zmei s-a adunat si s-a sfatuit, ca sa vada ce-i de facut ca sa scape pe mama lor de spaima in care a bagat-o tata lor.

Mai erau apoi si cele septe galeti de galbeni, pe care erau legati sa le dea, si zmeii nu sunt doar oameni, ca sa nu se tina de vorba si sa linga unde au scuipat ci trebuiau sa le dea.

Orisicat banet vor fi avand insa zmeii in visteria lor, septe galeti de galbeni nu sunt nici pentru ei numai, iac-asa, o piscatura, ca sa zici ca nu-ti pasa.

Dupa multa cioroboreala, s-au inteles dar intre dansii ca peste noapte, cand doarme, sa mearga unul dintre dansii si sa-l toace cu buzduganul in cap ca nici "hac" sa nu mai zica.

Omul insa, trecut acum prin multe, a tras cu urechea si, cu-minte, cum se facuse, a luat troaca de la porci si-a pus-o in locul lui in pat, iara el s-a pitit frumusel sub pat si-a-nceput sa sforaie din greu.

Cand zmeii au auzit sforaitura, s-a dus cel mai cu nadejde dintre dansii si-a dat o data cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o data, si omul a suspinat din greu. Iar cand zmeul a dat de atreia oara, omul a tacut chitic, ca mortii.

Mare le-a fost dar spaima dimineata viitoare. cand l-au vazut intreg si sanatos.

- Dar tu? ii zisera ei. Cum ai dormit asta-noapte?

- Bine, raspunse el. Asa-ntr-o vreme mi-e parc-am visal ca m-a piscat un purece-n frunte!

- Auzi, mama! strigara zmeii. L-a lovit cu buzduganul stramosului, si el zice ca-i e ca si cand ar fi visat numai ca l-a piscat un purece.

Sa nu dai septe galeti de galbeni ca sa scapi? Ba sa dai si mai mult.

El a-nceput insa sa faca nazuri, mai ca se simte bine aici, mai ca-i este rusine sa se-ntoarca acasa cu numai septe galeti, si-o sa rada copiii de el, mai ca vrea sa mai slujeasca un an si inca unul, ca sa se faca trei.

- Platiti-l pe neslujite! striga zmeoaica cea batrana ca sa se cotoroseasca de el.

-De - zise el - o sa va fac dar pe plac, insa mie nu prea-mi sade bine sa umblu cu sacii in spinare. O sa plec, daca mi-i adu-ceti voi.

I-au mai facut-o zmeii si pe asta.

Mergea dar omul nostru cu pasi maruntei mainte, cu caciu-la pe-o ureche si jucandu-si betigasul intre degete, iar zmeii duceau sacii cu galbeni gafaind in urma lui.

Toate ca toate insa, dar treaba s-a-ngrosat cand au ajuns acasa.

Copiii aceia, asa cum i-a lasat Dumnezeu, vazandu-se fara de tata, numai cu biata lor mama, isi faceau de cap: unul se tara pe jos, altul se dedea peste cap, iar altul se cobora-n put ca sa caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe varful casei, ca sa adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se harjoneau prin garduri cu cainii vecinilor, trageau pisicile de coada ca sa le miorlaie, furau ouale de prin cuibarele gainilor, sfasiau camasi si cearsafuri, ca sa-si faca coada de zmeu, cat si cate nu mai faceau, incat bagasera spaima-n sat, - sa le vie bietilor de oameni sa-si ia lumea-n cap, si nu alta!

Iara Dumnezeu sedea-n scaunul lui si radea de-i tremura barba, ca-i plac si lui rautatile nevinovate.

- Ei, ce zici acum, Petre? ii zise portarului sau. Iti place? Vezi in ce-ncurcatura m-ai bagat cu staruintele tale!?

- O sa te descurci, Doamne - raspunse Sfantul Petre - ca esti mare si intelept.

Nu stia Sfantul ca vine tata copiilor cu ce vine, caci numai Dumnezeu el singur le stie toate.

Cand a samtit spuza de copii ca se apropie tata lor, au dat iures prin sat, au adunat toate cutitele si toate furculitele si, luandu-si fiecare cate un cutit si cate o furculita, le-au iesit in cale si, frecand cutitul de furculita, au inceput sa strige:

- As manca came de zmeu! as manca carne de zmeu!...

Zmeii, cand au vazut asa ceva, au aruncat sacii si-au tulit-o la fuga, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

De aceea nu mai sunt azi zmei prin lume, ba li s-a pierdut si urma, incat numai prin povesti mai dam de ei.

Cele douasprezece fete de imparat si palatul cel fermecat

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si pe la altii ca sa-si castige hrana vietii. Şi fiindca avea darul de a fi curatel, toti flacaii din sat il pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui. Cand se adunau seara si barfeau verzi si uscate, el se facea ca nu intelege vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac. pentru aceasta ei il porocleau zicandu-i cascaundul satului.

Stapanii unde slujea el erau foarte multumiti de dansul si se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele isi dau coate si se uitau la dansul pe subt sprincene. Şi ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe toate fetele in boale.

Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, intre ele, il porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Şi de unde sa nu fie asa!

El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la pasune si treaba iesea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti argati.

Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai frumoase decat ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argati, fiindca pe unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai indestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunostea, fiindca si ierburile se inveseleau.

Pasamite se nascuse in ceas bun si era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar navea de asta si nici gand n-avea sa se mandreasca, fiinda nu stia ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il lasase pe el Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in oricareva fel, de altii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flacaii si ceilalti argati il ponosluia.

Intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare si stufos si adormi; isi si alesese, vezi, loc pentru asa ceva. Era o valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias, a carui obarsie venea dintr-un sipot de apa ce iesea din coasta unui delulet, serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde isi facuse loc, si susurul apei parca te indemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era maret si parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se giugiuleau pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de parca ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe nedrept ii atarnau de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse capul jos si adormi.

N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va povestesc, si o data sari drept in sus.

Visase un vis foarte frumos si se desteptase.

Visase ca unde venise la dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre pamant, si-i zisese sa se duca la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca.

Cand se destepta, isi zise: "Ma, ca ce sa fie asta?" si incepu a se pune pe ganduri; toata ziulica il muncira gandurile si nu se domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un asemenea vis. El nu intelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.

A doua zi, mergand iarasi cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la copaciul cu pricina, si iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis.

Sculandu-se, isi zise: "Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe ganduri.

A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub care se culca, si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu boala si cu toate ticalosiile omenesti, daca nu s-o duce.

Atunci si el, daca se scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la stapanu-sau si-i zise:

- Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut norocul. Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu salta ceva. Fa bine si-mi da socoteala.

- Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de simbria ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu voi cata sati dau o fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.

- Ba, de multumit, sunt multumit de d-ta, stapane; mancare am destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara asa mi-a venit mie, sa ma duc in lume, si nu voi ramanea pentru nu stiu ce.

Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, ii dete ce bruma mai avea sa ia, si el pleca, luandu-si ziua buna de la stapan.

Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea imparateasca si se baga argat la gradina imparatului. Gradinarul fu bun-bucuros sa-l priimeasca, cand il vazu asa curatel, caci dobandise pana atunci cateva bobarnace de la fetele imparatului ca baga argati tot ce este mai uracios si mai scarbos in omenire.

Curatel, curatel, dara hainele de pe dansul erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l imbaie, il primeni si-i dete de imbraca niste haine care sa mai semene a argat la gradina imparateasca. Şi cum era de potrivit facut la boiul lui, ii sedesa bine cu hainele ce imbraca.

Pe langa celelalte trebi gradinaresti, slujba lui de capetenie fu ca sa faca in fiecare zi cate douasprezece manunchiulete de flori, si in fiecare dimineata sa le dea la cele douasprezece domnite, fete ale imparatului, cand vor iesi din casa spre a se primbla prin gradina.

Aceste domnite erau ursite sa nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura ursitei lor si sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc si pe fiecare noapte rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, dantuind.

Nimeni nu stia unde merg ele noaptea de joaca.

imparatul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor sale si pentru inima lor de gheata, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce venisera in petit.

Pentru aceasta el dase sfara in tara lui si in tarile streine, precum ca sa se stie ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cate o pereche de conduri, poate sa-si aleaga pe care ii va place din ele, si el i-o va da lui de sotie.

El stia ca le tine pe toate inchise la un loc, intr-o camara din palatul sau, incuiate si zavorate cu noua usi de fier si cu noua lacate mari. Dara nimeni nu stia ce fac ele noaptea de li se rup incaltamintele, caci nimeni nu le vazusera pana atunci iesind din casa, caci nu puteau.

Pasamite, lor le era facut ca asa sa-si petreaca vremea in toata viata lor. Asa le era oranda.

Cum se auzi de aceasta hotarare a imparatului, incepu a curge la petitori; ba feciori de domni si de imparati, ba feciori de boieri mari, pana si feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de panda la usa domnitelor cate o noapte. imparatul astepta cu mare nerabdare in fiecare dimineata ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara in loc de aceasta, i se spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineata. Nu se stia ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.

Unsprezece flacai o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu mai voira sa stea de panda.

Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se rapune atati tineri.

Şi astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui imparat, sii lasara fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de muiere.

Insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce voiau sa-i pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe nimeni.

Imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca fetele in vatra si o sa impleteasca cosita alba, fara sa puie pirostriile in cap.

Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui. Şi domnitele erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si gradinarul de lucrul lui.

El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca un bujor, si-i tacaia inima, de sta sai sara din piept afara.

Fata baga de seama aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face asa de rosu cand vine inaintea lor.

Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa bucatica. Dara ce-i faci inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit sa se puie si el la panda, si apoi se gandea si la pataniile celor ce pazise inaintea lui.

Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da flori se roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde incepu sa o dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras, cum de numai sa se gandeasca ea a scoate asa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi cuiva.

Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si el, dara sa lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu1 uitase pateniile atator flacai ce pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa mai vaza pe fetele imparatului, caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de vreo patima, totusi gigasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama cautatura cea blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el, ca daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va mai putea trai.

Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si implineasca pofta inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai traiasca.

Intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia de-i rodea baierile inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara.

Ea ii zise:

- Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin, unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi binisor cu stergarul cel de matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor creste si se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi tocmai pe tocmai.

Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i multumeasca barim.

Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se sterse la ochi macar, si dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si ramase nauc de bucurie, cand vazu in fiinta toate cele ce ii spusese zana in somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se incredinta ca nu este naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii.

ii ingriji cum stiu el mai bine, ii sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum ii poruncise zana.

Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se facura mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut.

Cand ajunsera ca d-un stat de om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il invatase zana:

Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu stergar de matase stersu-te-am,
Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,
Sa nu fiu vazut de nimeni.

El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se infiinteaza un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide o floare asa de frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El puse mana de o rupse, o lua si o baga in san; vezi ca asa il invatase zana.

Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu noua lacate mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara impreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca in loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele incepura a se pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati de duca.

El se mira de cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca.

Cand deodata, fata cea mai mare zise surorilor sale:
- Gata sunteti, fetelor?
- Gata suntem, raspunsera ele.

Atunci cea mare din surori batu cu piciorul in pamant, si deodata se deschise in doua dusumeaua casei. Ele se coborara prin acea deschizatura si mersera, pana se ajunsera la o gradina garduita cu zid de arama.

Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior iarasi si portile cele de otel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca pe rochia fetei celei mici.

Aceasta, intorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni; si, chemandu-si surorile, le zise:

- Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simtii ca m-a calcat oarecine pe rochie.

Surorile se uitara in toate partile si nevazand nici ele pe nimeni, ii raspunse:

- Nu fii asa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine si, cum esti tu fricoasa, ti s-o fi parut ca te-a calcat nestine pe rochie. Nu fi asa de usurica!

Ea tacu. Baiatul se tinea dupa dansele.

Trecura printr-o padure cu frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure cu frunzele numai diamanturi si pietre nestimate, cari sclipeau de-ti luau ochii, si ajunsera la un elesteu mare.

In mijlocul acelui elesteu se ridica un dambulet si pe dansul niste palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci. Palaturile imparatului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Şi asa de cu mestesug erau facute, incat cand te urcai in ele ti se parea ca te cobori, si cand te dedeai jos din ele ti se parea ca te urci.

Douasprezece luntrisoare cu vaslasi muiati numai in fir de cel bun le asteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare in cate una si plecara. Argatul se puse in luntrea fetei celei mici.

Luntrile pornira si mergeau in rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai in urma. Vaslasul se mira cum de este mai grea decat altadata si tragea din rasputeri la vasle ca sa ajunga pe celelalte.

Cum iesira la celalalt mal al elesteului, se auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa dantuiesti. Fetele se repezira ca fulgerul, intra in palat si se pusera pe joc cu flacaii cari le pandisera, si jucara si jucara pana ce li se sparsera condurii.

Baiatul se tinu mereu dupa ele. Intrand si el in palat, ce-i vazura ochii? Camara de joc mare si larga de abia puteai sa-i zaresti capataiul. Ea era impodobita numai cu aur, cu pietre nestemate si cu faclii de jur imprejur ce ardeau in niste sfesnice de aur curat, mai mari decat omul. Paretii albi ca laptele straluceau de-ti luau ochii, si cu dungi de aur, impodobite cu zamfiruri si rubinuri de licareau ca focul.

Argatul se puse intr-un colt si privea la toate minunile astea. Şi avea si la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele din casa saltau.

Şi nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva frumusetea cantarilor si a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie si alte multe d-alde astea cantau intr-o unire de ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume.

D-apoi fetele1? Trageau cu foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul singur, piparus si cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand.

Şi jucara si jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai canta, iesi ca din pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si ce nu este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima.

Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea, lasandu-i gura apa.

La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump impodobite.

Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa.

Se intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca dracul dupa calugar.

Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.

Un freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc, ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.

Fetele rasarira.

- Ce sa fie asta, leiculita? zisera.

- Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are cuibul in turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici.

Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde iesisera.

A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor imparatului, ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei celei mici.

Domnita se mira cand isi priimi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat si nu-si putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre florile ce priimise.

A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis, se tinuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarasi intre florile ce dete a doua zi domnitei celei mici.

Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu in padurea de unde argatul rupse ramurica.

Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa intre ele, ii dete un fier ars prin inima.

Ea cauta vreme cu prilej si, prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin gradina si, intalnind pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise:

- De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori?

- De unde o stie prea bine maria-ta.

- Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi noaptea.

- Cam asa maria-ta.

- Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut?

- Pe furis.

- Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea noastra de noaptea.

- Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.

- Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul.

Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce in ce se face mai curatel.

A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre frunze, si iarasi surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare. Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie ascunsa.

in ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de flori, cata cam pe subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de fiii de domni si de imparati. Atat i se paru de dragalas.

Argatul si dansul cata asupra domnitei cu ochi galesi, dara tot pe furis, si o vazu ca se tulburase oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si cata de treaba.

Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii intrase in cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le stiau.

Şi apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit si blajin il arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si infatisarea, si totul intr-insul avea pe vino-ncoace.

Dupa ce intrara in casa fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie stia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si pe dansul sa-si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri.

Flacaiandrul insa se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la sfatul lor.

Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva pentru dansul.

Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse la dafinii lui si zise catre cel trandafiriu:

Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu stergar de matase stersu-te-am,
Da-mi minte si procopseala de fiu de domn si imparat!

Ca si de la rand, un boboc de floare incolti, crescu si se deschise o floare minunata. El lua floarea si o baga in san. Odata cazura de pe fata lui arsaturile de soare si ii ramase chipul curat si luminat, ca si cand atunci il facuse ma-sa. Simti ca in creierii lui se petrece un ce de care nu-si putea da seama. Dara vazu ca incepe a judeca altfel de cum judeca el pana acum. Pasamite se ascutise la minte. Şi totdeodata se pomeni imbracat cu niste haine ca ale fiilor de imparati si de domni.

Atunci se duse la imparatul si ceru si dansul sa-i pazeasca fetele, intr-o noapte.

Imparatului i se facu mila de tineretele lui si-l sfatui sa-si caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El starui. imparatul priimi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la gradinarie; asa de mult se schimbase.

Cand il arata fetelor si le spuse imparatul ce voieste, nici ele, vezi, nu-l cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, il cunoscu si incepu a tanji de dragoste.

Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, il luara si pe dansul. El stia ce i se pregateste, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea in clapca.

Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera la masa. I se aduse si lui bautura din care bause toti cari venisera inaintea lui, bautura care trebuia sa-l faca a-si pierde mintile si simtirea, bautura care sa-l piarza si pe dansul ca pe ceilalti.

Atunci unde isi intoarse niste ochi lacramosi si plini de focul dragostei ce-l mistuia, si zise cu grai duios domnitei celei mici:

- Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai asa inima de gheata.

- Nu, n-am inima de gheata, focul dragostei tale mi-a incalzit-o, raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de imparat.

Cum auzi asa, el arunca bautura la spate, si mai apropiindu-se de dansa, ii mai zise:

- Sa nu-ti fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu capul.

Toti cei de fata auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi si toti cu totul se pomenira in palaturile imparatului. Palatul cel fermecat pieri ca o naluca, ca si cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.

Cand ii vazura imparatul, incremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la gradinarie, ii povesti toata siretenia noptilor. imparatul dete pe fata cea mica dupa flacaiandrul cel frumos si dragastos. Apoi se infatisara si celelalte fete cu cate unul din fiii de imparati si de domni pe care si-l alesese. imparatul se indupleca si le dete pe fiecare la casa lor. Şi se facu o bucurie mare in toate partile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune.

Inainte de a se cununa, fata cea mica intreba pe logodnicul ei cu ce putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor si legatura farmecului ce le tineau inlantuite. El spuse. Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti oamenii, se duse de taie dafinii si-i baga in foc.

Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe lumea noastra asta baltata, pana ce se istovira toti cu totul, in adanci batranete.

Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.